Malciu Denis Marian

Doamnă V. Văleanu, am vizionat documentarul. Părerea mea e că autorii (persoanele care vorbesc în film) nu cunosc domeniul teologiei și al metafizicii tradiționale. Așa se face că interpretările pe care le dau formulei "Eu sunt cel ce sunt" nu sunt decât tot atâtea aspecte ale erorii panteiste sau naturaliste, dublate de alte lucruri fanteziste. Astfel de lucruri țin de "neo-spiritualism", un curent care nu este numai anti-trațional și anti-spiritual ci și tinde să contrafacă spiritualitatea tradițională și să i se substituie. Și probabil va reuși, așa cum prevăd toate doctrinele tradiționale când caracterizează finalul ciclului. În general eu nu cred că documentarele pot oferi lucruri importante când abordăm spiritualitatea tradițională. Mi-au plăcut însă niște documentare realizate de Paul Barbă-Neagră, cunoscător al simbolismului tradițional (pe baza operei lui Rene Guenon). Tot la nivelul acesta, "video", aș remarca niște înregistrări cu Frithjof Schuon, o autoritate adevărată în domeniul spiritualității tradiționale: http://www.youtube.com/watch?v=0s2H0ScJSMY

Vă mulțumesc

„Mă îndoiesc deci gândesc. Gândesc deci exist. Exist deci există Dumnezeu”
Este o formulă care proclamă supremația „raționalității”, care spune că facultatea gândirii este definitorie și suficientă pentru om, că este ceea ce rezumă ființa sa. „Gândesc deci exist” e echivalent cu a susține că raționalitatea spune totul despre om, că e „rațiunea” lui de a fi.
Este formularea concisă a concepției „raționalismului”. Această concepție reduce întreaga natură a spiritului la gândire, la raționalitate. În acest mod lasă pe dinafară o altă facultate de cunoaștere, aceea pe care Aristotel a numit-o „intelectul intuitiv”. Aristotel considera că această facultate este superioară rațiunii deoarece este infailibilă. El spune textual: „dintre facultățile intelectului cu ajutorul cărora cunoaștem adevărul, raționamentul este expus erorii, iar intelectul intuitiv este totdeauna adevărat”.
În concluzie, proclamând superioritatea absolută a rațiunii, Descartes ignoră și implicit neagă „intelectul intuitiv”. Proclamă superioritatea unei facultăți expuse erorii și ignoră o facultate infailibilă, aptă să cunoască adevărul fără riscul de a se înșela. Raționalismul este deci o răsturnare a raporturilor normale. Proclamă superioară absolut o facultate care în realitate este inferioară și subordonată.
De ce rațiunea este inferioară și subordonată „intelectului intuitiv”? Tot Aristotel explică arătând că „principiile sunt obiectul intelectului obiectiv” și că „principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstrației”. Așadar, după cum principiile sunt superioare concluziilor demonstrației, tot astfel, intelectul intuitiv (care cunoaște principiile) este superior rațiunii (care formulează concluziile demonstrației). Altfel spus, rațiunea nu are acces la domeniul principiilor, iar concluziile deducțiilor ei nu sunt principii și nu pot fi considerate principii decât abuziv.. Principiile nu pot fi cunoscute decât de „intelectul intuitiv”. Așadar expresia „principii raționale” este contradictorie și în realitate abuzivă, pentru că principiile sunt altceva decât concluziile rațiunii.
Mai mult decât atât, rațiunea nu poate funcționa corect în lipsa acestor principii cunoscute de intelectul intuitiv. Aristotel afirmă clar că „nu putem cunoaște nimic prin demonstrație dacă nu cunoaștem primele principii nemijlocite”. Deci rațiunea nu funcționează valabil fără intelectul intuitiv, nu dă rezultate în domeniul ei dacă nu pornește de la principiile pe care i le furnizează intelectul intuitiv. Rațiunea, în domeniul ei propriu, este deci complet subordonată intelectului intuitiv, de care depinde complet.
În concluzie, adevărata cunoaștere nu este cunoașterea rațională. Adevărata cunoaștere este cunoașterea „primelor principii nemijlocite” prin „intelectul intuitiv”. Și este logic să fie așa, pornind de la definiția noțiunii de principiu. Numim principiu ceea ce nu provine și nu poate fi dedus din altceva decât din el însuși; ceea ce își are în sine rațiunea de a fi; ceea ce își este suficient sieși și nu își are cauza în afara sa. Prin urmare un principiu nu poate fi cunoscut rațional pentru că nu poate fi dedus, de vreme ce nu avem din ce să îl deducem, el fiind „singurul care este”, „primul și ultimul”. „Primul” sau „unu” nu poate fi dedus pentru simplul fapt că nu este nimic înaintea lui din care să îl deducem, el fiind tocmai primul. Este logic. Tocmai el este temeiul oricărei deducții, în baza lui putem deduce, dar el nu poate fi dedus. În concluzie un principiu nu poate fi cunoscut prin deducție, demonstrație (rațional) ci numai și numai direct, nemijlocit, intuitiv. De aici denumirea dată de Aristotel intelectului ca fiind „intuitiv”; adică este facultatea care cunoaște direct, nemijlocit. Altfel spus, „primele principii” sau „principiile nemijlocite” nu pot fi cunoscute decât de „intelectul intuitiv”, adică direct.
Ca o concluzie, raționalismul lui Descartes implică negarea unei facultăți supra-raționale și cum aceasta e singura care poate pătrunde în domeniul principiilor (domeniul transcendent, metafizic) atunci automat acest raționalism exclude cunoașterea metafizică și e chiar negarea ei.

Ca o paranteză, să nu uităm că ceea ce spune Aristotel despre intelectul intuitiv nu e singular ci se regăsește în toate doctrinele orientale (hindusă, chineză, islamică), ba chiar și de cea creștină, și este expusă în diverse forme simbolice. Este „ochiul inimii”, „ochiul frontal”, „simțul eternității”. Teologia ortodoxă (în doctrina isihastă) vorbește vederea directă, nemijlocită a dumnezeirii, a Slavei dumnezeiești, a energiilor necreate. Această „contemplație” a sfinților este tocmai cunoașterea supra-rațională, directă, nemijlocită, cunoașterea pur intelectuală sau spirituală. De aceea, dogmele (principiile) sunt expuse tocmai de aceia care au avut experiența cunoașterii nemijlocite a dumnezeirii, cei care sunt „văzători de Dumnezeu”, cum spune Sf. Grigorie Palama. Dar acest lucru se întâlnește în toate formele tradiționale. În hinduism de pildă casta brahmanilor se caracterizează tocmai prin exercitarea facultății de a contempla nemijlocit principiile universale și tocmai de aceea numai brahmanii au autoritatea de a formula doctrina sacră. Practic în toate formele tradiționale totul pleacă de la acest „intelect intuitiv”, de la intuiția intelectuală, cunoaștere pur intelectuală, directă, nemijlocită.

Un text plin de adevăr, scris din suflet și din experiență.
Aș adăuga că biserica este așa cum o prezentați datorită elementului \"supra-uman\" care o caracterizează. Învățătura sa nu este o creație a omului ci este revelația sau descoperirea dumnezeiască, cuprinzând adevărurile revelate de Dumnezeu omului, care altfel nu pot fi cunoscute. Iar biserica, ca organizație tradițională, nu este creată de om, ci de Duhul lui Dumnezeu la Cincizecime. Ceea ce primim noi în biserică este tot de ordin \"supra-uman\", fiind vorba despre harul lui Dumnezeu, energiile Sale necreate, slava Sa.
Ar fi important să descifrăm modul în care s-a creat o mentalitate antireligioasă sau indiferentă la religie.
Cred că germenele ignorării \"supra-umanului\" se găsește în timpul \"renașterii\" și al \"umanismului\". Umanismul reprezintă în realitate pretenția de a reduce totul la sfera umană, de a face din om un principiu, suficient sieși, până la individualismul cel mai crunt de azi. Laicismul îl închide pe om în domeniul său limitat și îl coboară apoi treptat cât mai jos: umanism, raționalism, mecanicism, materialism. Ba și mai jos de lumea corporală, la \"infra-uman\", prin teoriile noii psihologii centrate pe \"sub-conștient\".
Iar în prezent se văd destul de clar semnele unei noi \"spiritualități\", acea spiritualitate \"pe dos\", de care ne vorbește Sf. Pavel în epistole (2 tesalonicieni, cap. 2).

Sunt curios ce cărți ați citit de Rene Guenon...Este de notorietate că Guenon nu s-a situat pe terenul filosofiei, cum pretindeți, și nici măcar pe cel al religiei. Nu numai că a „înclinat spre zonele metafizicii” dar a scris exclusiv din punctul de vedere al metafizicii tradiționale.
Concepțiile filosofice sunt creația unor indivizi, dar nu așa stau lucrurile în cazul religiei și al metafizicii. În cazul lor este vorba despre adevărurile revelate de Dumnezeu omului. Sursa oricărei religii veritabile nu este alta decât revelația sau descoperirea dumnezeiască.
Revelația dumnezeiască a îmbrăcat forme diferite de-a lungul istoriei deoarece s-a adresa unor comunități umane diferite în spațiu și timp. Adevărul unic, universal trebuie să se comunice în forme diferite pentru a putea fi receptat de „umanități” diferite.
Punctul de vedere religios identifică Adevărul supra-formal cu o anumită formă a sa. De aceea o religie anume exclude celelalte forme, pretinzând că este „unica” formă (ceea ce este o imposibilitate, pentru că într-o lume formală, cum este a noastră, nu există o formă „unică”). Este deci un punct de vedere limitat.
Punctul de vedere metafizic consideră formele religioase ca tot atâtea aspecte ale Adevărului unic. El este cu adevărat universal.
Din acest punct de vedere, formele religioase sunt tot atâtea drumuri diferite dar care duc toate la aceeași țintă, care este Adevărul supra-formal, unic. Cel care pornind de la o formă religioasă oarecare ajunge la capătul drumului se situează prin aceasta deasupra formei sale, de care nu mai are nevoie, dar și deasupra tuturor formelor posibile, pentru că el cunoaște Adevărul unic, universal, dincolo de toate formele sale, și astfel nu mai are nevoie de ajutorul niciunei forme.
Acesta este și cazul lui Rene Guenon și nu are nici un fel de legătură cu vreo pretinsă „năzuință orgolioasă de a depăși toate religiile”. El a expus într-un occident decăzut intelectual punctul de vedere al metafizicii tradiționale care, prin definiție, vizează Adevărul universal, supra-formal. Din această perspectivă, care e cea mai profundă, diversele forme tradiționale sunt tot atâtea aspecte ale Adevărului unu.

Este corectă legătura pe care o faceți între doctrina metafizică și „nirvana”. Metafizica orientală, și mă refer acum la cea hindusă, nu este o cunoaștere pur „speculativă”, „teoretică”. Scopul ei este cunoașterea Principiului Suprem (Brahma), dar această cunoaștere este perfectă numai atunci când ființa realizează „Unirea” (yoga) cu Principiul, una și aceeași cu „Eliberarea” (moksha sau mukti). Deci scopul metafizicii este Unirea sau Eliberare și ea este concomitent doctrină și realizare.
Suprema transcendență a Principiului este afirmația primordială a metafizicii; este adevărul primordial căruia i se subordonează totul. Enunțurile doctrinei hinduse sunt categorice: „Brahma este adevărat, lumea este falsă”, „Brahma nu este în lume”.
Este afirmația absolutei discontinuități între lume și Dumnezeu. Nu există metafizică fără această afirmație. Din punctul de vedere al lumii, al relativului există discontinuitate, lipsă de comună măsură.
Dar din punctul de vedere al Principiului există o „continuitate” metafizică între El și lume, deoarece, El fiind singurul cu adevărat real, lumea constituie obligatoriu manifestarea posibilităților Sale. Altfel spus, cum nimic nu este în afară de El. Cum „totul este Atma”, lumea trebuie să fie și ea conținută în El, în sensul că nu există o altă realitate în afara Realității. Dacă realitatea lumii nu s-ar reduce la Realitatea lui, ar însemna că El nu este Principiul, Infinitul, că ceva ar fi în afara Sa, ceea ce este un non sens.
Spunând că „totul este Atma”, doctrina afirmă o „continuitate” între Principiu și lume, dar numai și numai în sensul că realitatea lumii provine din Principiu și se reduce la Principiu. Deci această continuitate este concepută strict din perspectiva Principiului însuși, din perspectiva Cauzei.
Numai sub aspectul acestei continuități metafizice spunem că Principiul este „imanent”, adică strict în sensul în care lumea este manifestarea posibilităților Sale.
Astfel, „continuitatea” dintre Principiul metacosmic și manifestarea cosmică („imanența” Principiului) nu suprimă în niciun fel „discontinuitatea” dintre manifestarea cosmică și Principiul ei metacosmic („transcendența” Principiului).
Nu există o reciprocitate de relație între Principiu și lume, ci este o relație ireversibilă. Continuitate din „punctul Lui de vedere”, discontinuitate din punctul de vedere al lumii. Imanenta si transcendență în același timp, din perspective diferite. Ambele sunt ale Lui.
„Continuitatea” este considerată exclusiv sub raportul cauzei care se reflectă în efectele sale; din punctul de vedere al efectelor însă discontinuitatea se menține, pentru că ele se reduc la cauză.
Deci dacă afirmăm că „totul este Brahma” (deci și „lumea”), simultan afirmăm că „lumea este falsă, Brahma este adevărat”.
Eliberarea sau Unirea nu înseamnă înlăturarea discontinuității dintre ființa manifestată și Principiul ei transcendent. Nu există comună măsură între manifestarea cosmică și Universal, care rămâne transcendent. Astfel că Eliberarea, trecerea de la individual la Universal, nu este o „realizare” propriu-zisă, un rezultat al acțiunii ființei individuale. Pentru simplul fapt că ființa individuală nu există și nici nu a existat niciodată cu adevărat, iar ce nu există nu poate produce nimic în realitate. De aceea, doctrina hindusă afirmă că „totul este Brahma” și că Mukta (cel eliberat) este Brahma. Același lucru e afirmat în ezoterismul islamic: \"dacă ajungi să recunoști existenței tale această calitate a nimicului, atunci tu îl cunoști pe Dumnezeu, alminteri nu\"; \"dacă poți concepe că tu ni exiști, atunci tu îl cunoști pe Dumnezeu, alminteri nu\". Dar și în ezoterismul creștin: \"Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine\". „Eu nu mai trăiesc, Hristos trăiește în mine”, spune Sf. Apostol Pavel ca un veritabil jîvan-mukta (eliberat în viață) hindus.

Răspunsul dvs. este foarte consistent și nu mă pot referi decât la câteva aspecte pe care le consider esențiale. Consider, fără niciun reproș, că vă situați mai mult pe terenul filozofiei moderne decât pe cel al metafizicii orientale. Iată de ce spun asta.
„Categoriile”, în sensul dat de Aristotel cuvântului, sunt cele mai generale genuri, deci aparțin domeniului individualului (care cuprinde generalul și particularul) și nu Universalului. Principiul, Cauză a lucrurilor, este de ordin universal, este Universalul propriu-zis. De aceea este impropriu și contradictoriu să numim Principiul, Cauza, Unul, Ființa ca fiind o „categorie” („categoria Ființei”), întrucât „categoriile” sunt de ordin individual. Dacă facem acest lucru, înseamnă că nu vorbim despre adevăratele principii transcendente, care sunt de ordin universal, și că, în realitate, nu concepem Universalul și îl confundăm cu generalul (care aparține ordinii individuale). Astfel ajungem să vorbim despre „principii” ca fiind extrase, deduse din lume, coextensive lumii, ceea ce nu înseamnă altceva decât că vorbim de genuri, de general. Simpla expresie „Unul – categorie ontologică a lumii” sau „categoria Ființei” arată că Unul și Ființa sunt concepute ca genuri și nu ca principii universale transcendente. Altfel spus, filozofia modernă nu poate concepe Universalul, ci numai generalul, iar când vorbește de „principii”, „cauze” se referă în realitate la „genuri”, la general și nu la adevăratele principii transcendente.
Însă metafizica orientală are ca domeniu precis Universalul, domeniul principiilor transcendente, adică ea este adevărata metafizică, iar ceea ce filozofia modernă numește „metafizică”, nu este decât o pseudo-metafizică pentru că ea nu depășește generalul, deci individualul, \"lumea\".
Pentru metafizica orientală, Universalul este transcendent, ceea ce înseamnă că, El este Realitatea, El este singurul care este și nimic nu poate fi în afara sa. Dacă concepem Principiul, atunci înțelegem că nimic nu poate fi în afara sa; dacă vom considera ceva în afara sa, ceva distinct de El, atunci înseamnă că nu putem concepe Universalul. Deci nu există o corelație între Universal și individual, între Principiu și lume, deoarece cel de al doilea termen este riguros nul în raport cu primul. Dar spunem că lumea se neantizează în raport cu Principiul nu în sensul că ea nu are realitate, ceea ce ar fi absurd, ci că El este Realitatea lumii, că ea nu are o realitate proprie, pentru că nu există o altă realitate în afara Realității. Deci nu putem spune că lumea este reală decât dacă simultan spunem că ea este nulă în raport cu Principiul. Realitatea ei se dezvăluie când realizăm că ea nu este nimic, că nu se poate distinge de Principiu decât într-un mod iluzoriu. Deci lumea își dezvăluie sensul atunci când o concepem ca pe o determinațiune negativă a Principiului.
Când spunem că Principiul este realitatea lumii, simultan afirmăm că lumea este nulă în raport cu El. Pentru că relația nu este reciprocă. Adică El este realitatea lumii, dar asta nu înseamnă, corelativ, reciproc, că lumea este El, ci, dimpotrivă, că ea este nulă față de El.
Cel mai mare metafizician al ezoterismului islamic, Ibn Arabi, spunea în \"Tratatul despre Unitate\": \"dacă ajungi să recunoști existenței tale această calitate a nimicului, atunci tu îl cunoști pe Dumnezeu, alminteri nu\"; \"dacă poți concepe că tu ni exiști, atunci tu îl cunoști pe Dumnezeu, alminteri nu\". Iar un și mai mare metafizician, spunea: \"Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine\".

Domnule Rădulescu, când vorbiți despre „exegeză bibilică” cred că vă situați într-o perspectivă protestantă, iar pe mine punctul de vedere protestant sau neoprotestant nu mă interesează absolut deloc, pentru că înțeleg să mă mențin în sfera ortodoxiei, pentru care unica autoritate în interpretarea Scripturii este Sfânta Tradiție. Astfel, cred că ar fi interesantă o expunere vizând tainei Întrupării care să se bazeze pe scrierile Sfinților Părinți. Dar aș refuza întotdeauna o viziune protestantă, o exegeză biblică, ceea ce însă, desigur, nu vă obligă să nu o abordați dvs.
Nu știam de albanezul „caracione”, dar faptul că am vorbit de latinescul „creatione” nu este o dovadă de lipsă de bun-simț. Mă întreb însă ce legătură am putea face între „obiceiul de a pune pe foc o buturugă” și un personaj pe care poporul l-a numit „regele românilor” și pe care îl descrie stând alături de Maica Domnului și Bunul Dumnezeu. Singurul răspuns rezonabil ar fi acela că „buturuga”, bușteanul cu pricina nu este altceva decât ceea ce poporul numea Osia Lumii, al cărui simulacru îl găsim pe Vârful Omu și pe care romanii îl numeau Geticus Polus, axis boreus, cardines mundi. Aceasta însă,numai dacă am miza pe „ezotersim”.

Este un portret al omului modern: comoditate, plictiseală, blazare, apatie, visăraie, onirism, haos intelectual. Hemoragia psihică a omului modern, „vampirizat” de ambianță.
Dar nu cred că analiza logică a acestei stări de disoluție („simbioza sine-intelect”) constituie remediul. Introspecția, obiectivarea elementele nepermanente, fluctuante, inferioare din noi nu duce altundeva decât la complezență față de sine (narcisim) și intoleranță față de ceilalți („fiecare pe cont propriu”). Adică mai tare se strânge cercul individualismului, sfera „eu-lui”.
Cred că soluția ar fi să redescoperim omul tradițional, în care centrul de greutate al conștiinței nu cădea pe „eu” ci pe principiile supra-umane, supra-raționale, supra-psihice, supra-individuale. Căci numai ceea ce este cu adevărat transcendent ne poate ridica din sfera „eu-lui”, din sfera individuală; altfel orice efort este ca un mers în cerc, muncă vană de sisif, sporire a iluzionării.
Nu cred că acest amalgam de elemente psihice, subtile, fluctuante, contradictorii din noi și din lume („materia comună din care suntem creați”) reprezintă „nivelul esoteric” sau „transcendent”, chiar și pentru simplul motiv că acest „nivel” nu poate fi raportat la domeniul psihic sau subtil, cu atât mai mult cu cât aici e vorba de elementele sale inferioare. Acest nivel este propriu spiritului, pol esențial al existenței noastre și a lumii, care rămâne neatins, neafectat de fluctuațiile „stărilor naturii și ale lucrurilor înconjurătoare, ale stările vieții și ale morții”. Numai el poate fi numit cu adevărat transcendent, fiind prin aceasta „împărăția vieții veșnice”.

Când spunem că „Unul” este „necalificat”, spunem că el este Posibilitatea absoluta, Atot-posibilitatea. Când spunem că „Unul” este „creator” ne referim la anumite posibilități determinate, și anume, la posibilitățile de creație. Astfel „Unul necalificat” înseamnă mai mult decât „Unul creator”, pentru simplul fapt că, pe lângă posibilitățile de creație, el conține și posibilitățile de „non-creație”. Deci este impropriu să vorbiți despre o „văduvire de caracteristici a Unului”, pentru că prin „necalificat” nu se desemnează o lipsă oarecare, ci se desemnează ceea ce este dincolo de orice determinare, limitare, adică Absolutul, Infinitul, Principiul Suprem. Acesta nu poate fi exprimat verbal prin termeni afirmativi, pentru că a afirma înseamnă a determina, a stabili limite, a ignora ceea ce este dincolo de aceste limite, deci a lăsa ceva pe dinafară. Astfel că termenii negativi nu semnifică vreo lipsă, ci prin ei se neagă orice limită, acesta fiind singurul mod de a exprima Absolutul, Ne-limitatul.
Principiul creației („Unul creator”) nu este Principiul suprem („Unul necalificat”), pentru că el nu conține toate posibilitățile, ci numai posibilitățile de creație. El determină creația, nefiind determinat decât de sine însăși. Dar a se determina pe sine însăși înseamnă tot a fi determinat, ceea ce înseamnă că el nu este tot una cu Principiul suprem care este absolut necalificat, adică nu este determinat nici măcar de sine însuși.
„Unul creator” este Principiul lumii, adică determină lumea și nu este determinat de ea, ci numai de sine însuși. Deci este o lipsă de reciprocitate, de comună măsură între el și lume. Adică, prin definiție, Principiul este transcendent.
Ontologia se referă la Principiul lumii și nu la lume. Lumea face obiectul cosmologiei. Deci când analizați „Unul” ca fiind o „categorie ontologică a lumii”, faceți o confuzie între ontologie și cosmologie, reduceți Principiul la lume și vă situați astfel într-un pur „panteism”, ceea ce presupune negarea transcendenței Principiului. Cu alte cuvinte, întreaga analiză pleacă de la o eroare antimetafizică.

În câteva cuvinte doar, domnul Mihai Traista a subliniat esențialul...

Din ceea ce spuneti se ridica multe probleme. Cred ca faceti referire la \"misterele orfice\" pentru asemanarea cu crestinismul: moartea sacrificala a zeului (Orfeu-Zagreus sfasiat de titani)si invierea lui. Este un mit care se regasea in lumea antica sub diverse forme (Orfeu, Osiris, Thamuz, Mithra,Persefona) cu elemente asemanatoare(captivitatea, sfasierea, moartea, coborarea in infern, reintregirea, invierea). Le regasim in basmul nostru: Iana Simziana (Persefona)este rapita de zmei, salvata de Fat-frumos, care e imbucatatit de zmeu, apoi reintregit si inaviat de zana.
Totusi in orfism nu era vorba de filozofie ci de \"mistere\", adica de initiere.
Eliade crede in \"legenda\" cu Zalmoxe sclav si discipol al lui Pytagora? Dar nici Vasile Parvan, un simplu istoric, nu credea in asa ceva, spunand ca este o naivitate rationalista greceasca. Cred ca lucrurile stau chiar invers, vazand ca un grec, Hermippus Callimachius spune ca Pythagora era un \"discipol al intelepciunii trace\". Pindar spune ca patria lui Apollo era pe Istru, la hiperboreeni; Virgiliu il descrie pe Orfeu in tinuturile hiperboreene spunand ca a fost sfasiat de femeile trace; Martial situeaza satancile lui Prometeu in Carpati, spunand \"iata acest munte faimos din povesti\". Deci pentru ei miturile si zeii veneau de la nord, din traditia hiperboreana. Despre posibila filiatie a orfismului din traditia hiperboreana vorbeste Rene Guenon in \"Introducere in studiul doctrinelor hinduse\". Cum pitagorismul avea legaturi cu misterele orfice, era firesc ca Pitagora sa fie discipolul doctrinei trace, hiperboreene, sursa orfismului.
Oricum, o comparatie intre orfism si crestinism trebuie sa tina seama ca nu vorbim de lucruri echivalente: crestinismul este o traditie completa, vie, pe cand orfismul a fost doar latura \"misterica\", initiatica, rezervata unei elite, a traditiilor antichitatii occidentale, traditii care se aflau intr-un stadiu de decadere, chiar degenerare.
Cred ca nu putem stabili o legatura intre Intrupare si aparitia acelor \"semizei\", despre care se vorbeste in cap. 6, ver. 4 din Vechiul Testament, ca fiind \"vestitii viteji din vechime\".

Domnule Paul Bogdan, m-as referi mai mult la cea de a treia observatie, pentru ca vizeaza miezul eseului. Simpla constatare ca Sarbatoarea Nasterii este numita popular Crăciun in conditiile in care numele „Crăciun” nu apare in Revelatia Crestina propriu-zisa (Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie) este de natura sa stabileasca o distinctie, in mod logic. Cum Crăciun pare a fi denumirea populara a dacicului Zalmoxe (pentru motivele aratate), este posibil ca in perioada in care noi sarbatorim Nasterea Mantuitorului, dacii sa fi avut o sarbatoare legata de Zalmoxis (zeul „batran”, Saturnus senex la romani). Vazand ca sarbatorile lui Saturn de la romani (saturnaliile) sunt legate de reintoarcerea „varstei de aur”, mă gandesc ca sarbatoarea dacica a lui Zalmoxe ar fi putut avea aceeasi semnificatie.
Dar Nasterea Domnului si viata Lui pe pamant sunt descrise in Evanghelii ca o coborare a imparatiei cerurilor in acest veac; la fel, conform doctrinei crestine a parusiei, cea de a doua venire pune capat acestui veac si deschide un ciclu nou, o lume noua, care are in centru Ierusalimul ceresc, așa cum lumea veche avusese la origine in centru Raiul. In limbajul traditiei greco-romane, este vorba tocmai despre restaurarea „varstei de aur”, a varstei lui Saturn (redeunt Saturnia regna a lui Virgiliu). Din acest motiv am presupus ca sarbatoarea crestina a Nasterii s-a suprapus pe o sarbatoare dacica a lui Zamolxe/Crăciun nu in mod artificial, ci pe baza unor corespondente reale intre cele doua. Pentru ca tocmai nasterea Mantuitorului face posibila „redeunt Saturnia regna” asteptata de romani si daci. Presupun ca Sfintii Apostoli le-au vestit sefilor traditiei dacice ca s-a Născut Cel asteptat de ei, Cel care va readuce pe pamant Saturnia regna la a doua venire. Asa imi explic ingemanarea organica a celor doua sarbatori si faptul ca Batranul Craciun (Zamolxe) este descris in colinde sezand pe un jilt in Manastirea de Tamaie (Ierusalimul ceresc) alaturi de Bunul Dumnezeu si de Maica Domnului, imagine proprie romanilor, as spune, care nu se poate nicaieri regasi in traditia crestina propriu-zisa. Sa ne amintim si ca Sf. Apostol Pavel le-a spus atenienilor ca nu le vesteste un dumnezeu strain, ci Il vesteste pe Cel caruia ei ii inchinasera un altar pe care era scris „Dumnezeului necunoscut” (Fapte, cap. 17, 23), iar unul dintre atenieni, Dionisie Areopagitul, il urmeaza pe Pavel iar invatatura lui avea sa constituie varful doctrinei crestin-ortodoxe (teologia negativa, apofatica).
Despre includerea Sf. Apostol Ioan in ierarhia spirituala dacica puteti vedea studiul lui Vasile Lovinescu „O icoana crestina pe Columna Traiana” (vorbeste si despre faptul ca toti voievozii romani se intitulau „Ioan” sau „Io” (acest Io apare si in colinde). Si Sadoveanu credea intr-o „jonctiune” intre sefii celor doua traditii, pe aceasta idee bazandu-se romanul „Creanga de aur”, aluzii existand si in „Fratii Jderi”.
Din punctul meu de vedere, o autoritate pentru a se lamuri problema lui Zamolxe nu este Mircea Eliade, ci un contemporan al sau, Vasile Lovinescu. Poate si pentru ca, parerea mea, cele mai importante date despre el le gasim in „folclor”, in „traditiile populare”.
Nu am niciun merit in privinta documentatiei, care provine din studiul lui Lovinescu „Dacia Hiperboreana”, el insusi alegand din imensul material aflat in cartea enciclopedica lui Nicolae Densusianu „Dacia preistorica”.

Nu numai ca nu am spus nimic despre „personalitatea” lui Guenon (laudativ sau nu, pe de rost sau nu), ci dimpotriva, am sustinut ca, in cazul operei sale, nu trebuie sa luam deloc in calcul „individualitatea” sa, ci strict mesajul doctrinar, lucru cerut expres chiar de el; de altfel, a si scris despre semnificatia „anonimatului” intr-o lume traditionala.
O „apologetica” privind individul „Rene Guenon” ar fi complet inutila; caci el a disparut odata cu „nasterea” lui „Yahia” (Ioan), in conditiile in care „cea de a doua nastere” (initierea) presupune „moartea” individualitatii profane. Iar despre Yahia nu putem stii nimic, pentru simplul fapt ca dezvoltarea spirituala, interioara, este prin natura ei incomunicabila. (Si poate ca si „Yahia” a disparut, pentru ca fiinta care trece la „marile mistere”, se „situeaza” dincolo de nume si forma. Dar nu putem stii).
Orientalistii luau si iau drept buddhism tocmai aspectul lui exterior (diviziunea Hinayana) si din acesta tocmai scolile cele mai deviate, mai decazute ale acestei ramuri. Guenon, analizand doctrina acestora, a spus, corect, ca este heterodoxa, ne-traditionala. Insa, ca si orientalistii, a crezut gresit ca aceste forme sunt adevaratul buddhism, ca exprima invatatura lui Buddha. Ulterior, a primit date suficiente cu privire la scolile din ramura Mahayana (ignorate de occidentali) si a inteles ca doctrina aceasta reprezinta buddhismul original si latura lui „interioara”. Imediat a recunoscut ca aceasta doctrina este completa si ortodoxa, traditionala. In acelasi timp a mentinut sustinerea ca doctrinele avute initial in vedere sunt ani-traditionale, cu precizarea ca ele nu reprezinta insa buddhismul original si invatatura lui Buddha, ci sunt forme ultime deviate.
La fel, cand a primit date de la Vasile Lovinescu i s-a parut probabila natura hyperboreana a traditiei dacice, lucru pe care l-a spus in corespondenta, nu si public, in lipsa unui studiu aprofundat.
Deci nu e vorba de „ezitari si replieri” cu privire la doctrina traditionala, ci de lipsa unor date, de lipsa timpului pentru a investiga anumite probleme secundare; dovada ca, atunci cand informatiile au venit, a fost capabil sa recunoasca caracterul traditional si sa denunte in continuare ceea ce avea un caracter anti-traditional, adica exact „dicriminarea” ce tine de specificul „functiunii” sale („ogarul de veghe”, cum il numeste enigmatic V. Lovinescu).
Care sunt sursele „filosofiei oculte”? Prin aceasta va referiti la hermetism, la alchimia spirituala, la „Marea Opera”?

Sper ca nu comentariile mele v-au determinat sa raspundeti cu aceste fraze despre „homo postmodernus”? Cei care se catalogheaza drept „post-modernisti” sunt interesati de textele lui Guenon? Intrebarea nu e retorica, pentru ca, sincer, nu stiu aproape nimic despre acest „curent”.
Sustinerea dvs. ca opera lui Guenon consta in „firimiturile lasate pe poteca unei personale cautari de sine” tradeaza flagrant, evident, necunoasterea acestei opere sau o abordare superficiala a ei. Aceeasi concluzie se desprinde cand faceti o apropiere intre Guenon si Rudolf Steiner (si Jung, intr-un alt comentariu).
Desigur, nu e absolut nicio vina in asta, doar ca, in opinia mea, opera lui RG este extrem de utila pentru cineva care abordeaza problema initierii. Ca lucrurile nu stau, in ceea ce priveste „corpusul guenonian” asa cum credeti dvs. o spune clar si Vasile Lovinescu (pe care, fara indoiala, il apreciati), iar opinia sa nu poate fi catalogata drept „post-modernista”.
„Opera lui Rene Guenon este strict intelectuala si riguros doctrinala, dar, de asemenea, prin insusi acest fapt, spontan inefabila (…). Statiunea (maqam-ul) lui Guenon, functia lui au fost unice (…). A interzis totdeauna sa se vorbeasca despre individualitatea lui, care, dupa spusele sale, nu conta in fata mesajului doctrinar ce-l avea de dat. Aceasta dispozitie mai era necesara, cand fiinta lui se reducea la o linie verticala? (…) Omul a murit asasinat de parazitii lui. Din nenorocire, a expirat si functia sa de claviger, de hermeneut al Traditiei Primordiale (…). Nu mai este ogarul de veghe…”. Vasile Lovinescu, „Mitul sfasiat”, pag. 79, Ed. Institutul European, 1993.

Trecand peste insinuarile dvs. neelegante (cum ca as cita din Guenon fara sa fi patruns spiritul scrierilor sale sau ca as ajunge sa dau intaietate doctrinelor unor oameni in detrimentul lui Cristos si al doctrinei crestine), sunt de acord cu ceea ce spuneti intr-o singura privinta, aceea ca, intr-adevar, infailibilitatea nu poate fi atribuita niciodata unor individualitati (Guenon, Schuon, Petru, Dionisie etc). V-as completa spunand ca singura infailibila este doctrina traditionala, deoarece, in virtutea caracterului ei „non-uman”, de revelatie dumnezeiasca, poarta in ea influenta spirituala, „harul”.
Daca v-ati apleca riguros asupra operei lui R.G. cu siguranta ati observa ca el nu a vorbit niciodata in numele sau propriu, exprimand opinii individuale („spunerea de sine” – cum bine definiti, fara sa vreti, punctul de vedere profan), ci a scris exclusiv in numele traditiei, in exercitiul functiunii de interpret autorizat al doctrinei traditionale, ce presupune un rol de „transmitator”, in care individualitatea nu conteaza absolut deloc. Mai exact este vorba despre o functiune de invatamant doctrinar in domeniul initiatic. Nu exista o „gandire” guenoniana, cum considera cei care inregistreaza doar „litera”, pentru ca opera lui este exclusiv o expunere a datelor traditionale, a „gandirii” traditionale, doar expunerea putand fi raportata la individul R.G. Deci „imperfectiunile si lacunele” nu pot privi (daca presupunem ca ele chiar ar exista) decat „expunerea”, pentru ca RG nu a vorbit niciodata in nume propriu ori despre „cautarea sa de sine”, despre „experienta sa interioara”. Superioritatea pretinsa de Frithjof Schuon (maestru spiritual in sufism, care i-a transmis initierea si lui Vasile Lovinescu si lui Mihail Valsan) porneste de la faptul ca R.G., in cadrul aceleiasi organizatii initiatice la care era si el ratasat, nu a „initiat” pe nimeni (adica nu a transmis influenta spirituala – initierea virtuala) si nu a avut un rol de „guru”, de maestru spiritual (nu i-a indrumat pe cei care au primit initierea in realizarea spirituala – initierea efectiva). Si lucrurile stau asa tocmai pentru ca el s-a dedicat exclusiv functiunii de invatamant, de expunere a doctrinei, care nu a avut nimic intamplator, ci a fost „exceptionala”, din moment ce este vorba despre singura expunere in limbaj occidental a datelor privind traditia primordiala, principiul comun din care emana toate formele doctrinare particulare, el folosindu-se în special de forma hindusă.
Putem intelege mai bine pozitia lui RG daca facem o analogie cu situatia Sfantului Grigorie Palama in crestinism, care este nevoit, pentru a combate ereziile lui Varlaam si Achindin, sa expuna datele de baza ale traditiei ortodoxe, formuland pentru prima oara in scris, public, doctrina „energiilor necreate”, invatatura inclusa de la origine in predania orala. Asa cum, pentru a intelege dogma crestin-ortodoxa insuflata de Duhul Sfant a unirii reale a omului cu Dumnezeu prin har, prin energiile necreate, ne raportam in primul rand la expunerile Sfantului Grigorie Palama, si de-abia in al doilea rand la alti Sfinti Parinti, si in niciun caz la Varlaam sau Achindin, tot asa, daca vrem sa intelegem ce este initierea, ne raportam in primul rand la expunerile lui Rene Guenon și de-abia in al doilea rand la Schuon si absolut niciodata la Rudolf Steiner, „parintele” teosofismului si la ceilalti „parinti” ai ocultismului cu toate ramurile sale, care constituie „pseudo-initierea”. Dupa ce a demascat aberatiile spiritismului in cartea „Eroarea spiritista”, Guenon a denuntat de asemenea impostura si falsurile miscarii teosofice in cartea „Teosofismul. Istoria unei pseudo-religii”, aratand ca aceasta nu numai ca nu are nimic traditional, ca este exclusiv profana, dar ca, mai grav, constituie o contrafacere a traditiei. Deci Guenon si Rudolf Steiner nu pot fi pusi in aceeasi categorie, iar pretinsa „lectie ex catedra de cunoastere supramundana” a lui Steiner este nu numai falsa, ci si subversiva, pentru ca se substituie adevaratei cunoasteri. Este corect sa nu il absolutizam pe Guenon si pe nicio alta persoana, dar trebuie sa distingem interpretii autorizati ai doctrinelor traditionale (indivizi umani prin care actioneaza influenta spirituala, prin care adevarul se exprima) de falsii interpreti, prin care actioneaza „duhul minciunii”. Primii sunt dintre aceia care au vorbit asa in primul sinod al Bisericii: „Parutu-s-a Duhului Sfant si noua …” (Fapte, 15, 28).

La ce „informatii de pe net” va referiti? Am citat dintr-o carte capitala a lui Guenon, „Scurta privire asupra initierii” si dintr-un volum, „Initiere si dezvoltare spirituala”, ce cuprinde articolele sale pe aceasta tema. El spune ca initierea este de neconceput pentru oamenii timpurilor primordiale; a deduce de aici ca Adam nu poate fi numit initiat in sensul propriu, in sensul cel mai riguros, nu comporta nimic „haotic”. Referirea la caste ii apartine tot lui R.G.; el spune ca „initierile de meserii”, cum e masoneria, merg pana la „micile mistere”, pana la restaurarea „starii adamice”; rezulta, logic, ca nu despre o astfel de initiere putem vorbi in legatura cu cineva care are deja realizata „starea adamica”. Deci nu e nicio „colajare haotica”.
In rest, sunt de acord cu explicatiile dvs., inclusiv cu referirile la Adam Kadmon din Cabala ebraica.
Pornind de la ele, as spune ca expresia „Adam primul initiat al masoneriei” devine legitima in sensul ca cel care primeste initierea masonica are ca scop, prin efortul sau interior si cu ajutorul organizatiei, sa redobandeasca „starea edenica”, sa se reintegreze in „centrul” starii umane, ce implica „perfectiunea”, calitatea de „om adevarat”, de „om veritabil”, desavarsirea initierii in „micile mistere”. Aceasta stare spirituala era posedata normal si spontan de oamenii epocii primordiale (la hindusi Hamsa sau ativarna, adica dincolo de caste), dar, dupa „cadere”, corespunde unui inalt grad de initiere efectiva desemnat, potrivit lui R.G., de termenul de Roza-Cruce (sau de Adept). In masonerie corespunde gradului de Maestru, care reprezinta implinirea „micilor mistere”, reintegrarea in centrul starii umane, cel putin virtual (in masoneria „operativa”, iar in cea „speculativa”, de azi, e doar virtual).
Reintoarcerea la „unitatea primordiala” este simbolizata de formula masonica „a aduna ceea ce este imprastiat”, sarcina ce revine gradului de maestru. Ceea ce este imprastiat sunt bucatile trupului lui Adam Kadmon faramitat, iar „adunarea” lor este echivalenta cu reconstituirea lui Adam Kadmon, ca om primordial. Atunci, legitim, Adeptul, initiatul care efectiv s-a reintegrat in „unitatea primordiala”, in centrul spiritual suprem al lumii noastre, s-a identificat cu Adam. Dar el, chiar daca a atins acest grad pornind de la o forma initiatica oarecare, se situeaza dincolo de orice forma particulara, caci a recuperat si detine toate posibilitatile starii umane.

Afirmatia ca Adam este primul initiat al masoneriei este putin fortata. Explicatia o gasim la Rene Guenon. El spune ca „pentru oamenii timpurilor primordiale initierea ar fi fost inutila si chiar de neconceput, deoarece dezvoltarea spirituala, pe toate treptele, se producea in mod natural si spontan”. Mai spune ca in epoca primordiala dezvoltarea spirituala se implinea in oameni fara efort „la fel de natural ca si dezvoltarea corporala”. Pierderea de catre om a posibilitatilor starii primordiale, „edenice”, in urma „caderii”, face necesara initierea (primirea unei influente spirituale și dezvoltarea germenului spiritual primit printr-un efort interior), iar primul scop al ei este restaurarea „starii primordiale”. Masoneria, ca forma initiatica bazata, la origine, pe practicarea unei meserii e specifica celei de a treia caste (Vaisyas la hindusi) astfel ca domeniul ei initiatic propriu este acela al „micilor mistere”, adica se limiteaza la restaurarea posibilitatilor starii edenice. Inaintea „initierilor de meserii” exista „initierea regala” (specifica celei de a doua caste, a Kshatryas, care merge tot pana la „micile mistere”) și initierea sacerdotala (specifica primei caste, a Brahmanas, care conduce omul la „marile mistere”, depasind domeniul uman). Deci daca am vorbi despre o initiere a lui Adam inainte de „cadere”, desi este impropriu, aceasta ar fi o initiere sacerdotala, pentru ca el detinea deja plenitudinea posibilitatilor starii umane.

Recitind \"Al patrulea Hagialac\", trebuie sa retrag cele spuse de mine cu privire la Pirgu, pentru ca nu ii apartin lui Vasile Lovinescu, cum gresit am scris. E extraordinar ca ati fost in casa d-lui. Lovinescu si ca ideea acestui studiu s-a nascut chiar in acea ambianta, chiar daca azi e invadatada de profan!

Îmi amintesc de un studiu al lui Vasile Lovinescu despre Gheorghe Asachi, citit cu mult timp in urma. Ipoteza lui este ca boierul moldovean avea legaturi cu un grup initiatic „local”, cu o initiere „locala”; de aceea, intrand in masonerie este primit ca depozitarul, mostenitorul unei intelepciuni stravechi, de aici numele initiatic, deviza care i se da, indicand traditia hiperboreana. De fapt, Lovinescu, in majoritatea studiilor (Ciubar Voda, Monarhul Ascuns etc), gaseste urmele prezentei reale a unei initieri „locale”, despre care crede ca era vie la mijlocul sec. 19. El crede ca parte din acest grup local s-a „altoit” pe trunchiul masoneriei, atunci când ea a atins meleagurile noastre, intrucat membrii sai au primit in masonerie grade si nume initiatice care fac trimitere la o traditie straveche, de sorginte hiperboreana. El vede in intrarea boierilor moldoveni, a conservatorilor in masonerie un fel de jonctiune intre initierea occidentala si un curent „local”, care este primit in masonerie, cu atat mai mult cu cat acest curent ar fi putut sa aibă legatura ca retragerea rozacrucilor din occident in sec. 14 si descalecarea tarilor romane. Asta e ipoteza lui.
Poate ca de aceea Lovinescu, in blazonul prezentat de Mateiu Caragiale cu lebada strapunsa de sageata – simbol hiperborean – vede probabil indicatia acestei „altoiri”.
Nu imi amintesc exact, dar parca in Al 4-lea Hagialac Pirgu e vazut de Lovinescu mai degraba ca un sinistru reprezentat al contra-initierii si nu „cu adevărat initiat”. Dar o sa recitesc.