Eseuri
Cogito-ul cartezian
eseu filosofic
4 min lectură·
Mediu
Puțini știu despre polivalența geniului care a fost René Descartes, dar și despre subtilitatea interpretărilor care s-au adus operei lui. Altfel spus, pur și simplu nu avem cum să-l expediem pe Cartesius limitându-i dimensiunea filosofică și metafizică la celebrul sau enunț, formulat pentru întâia dată în “Expunere despre metodă”: “dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum, sum, ergo Deus est”.
Fiind o figură complexă Descartes a adus contribuții și la dezvoltarea matematicii, ca urmare a proiectului sau multi-disciplinar de a diversifica și de a perfecționa științele particulare prin completarea lor și prin introducerea științelor complementare și hibride pornind de la o metodă universală, ale cărei principii urmau să fiu luate din matematică, singura disciplină peculiară care satisfăcea criteriile de claritate și de distincție inferențială reclamate de către Descartes.
Fiind în egală măsură matematician și filosof, Descartes a avut o gândire geometrizantă, el încercând să aplice, transpunând in facto dezideratul platonician de stăpânire a geometriei ca o precondiție a accesului la filosofie, principiile geometriei la toate domeniile cunoașterii pe care le-a investigat. Dacă geometrizarea mecanicii, în forma ei generală, aplicată sistemului solar, a avut drept efect teoretic producerea unei concepții nerealiste, deși, totuși, heliocentrice, algebrizarea geometriei a generat geometria analitică. Mecanicizarea biologiei a determinat, în schimb, concepția carteziană, aflată în opoziție față de cea a contemporanului său, Leibniz, a caracterului de simple automate naturale al animalelor. Pe de altă parte, nu ar trebui să ne surprindă această concepție discriminatorie pe criterii de specie cât timp Descartes condiționa faptul existenței a unui ce indestructibil (spirit) de capacitatea de gândire a unei ființe, mai exact, de capacitatea acesteia de a realiza gândirea reflexivă, de a raționa la însuși faptul că raționează .
În cazul aserțiunii fundamentale carteziane ”cogito, ergo sum” ar trebui subliniat caracterul esențialist sau spiritualist al concluziei epistemologice care poate să fie extrasă din ea, deoarece “sum, ergo Deus est” ține deja de teologie și de metafizică, fiind mai puțin caracteristic modului de gândire al filosofului francez, pe care l-aș defini ca fiind, mai degrabă, un materialist renascentist, care nu excludea existența spiritului cât timp acest lucru nu contravenea legilor care guvernează materia, ba chiar se dovedea necesar unor domenii ca psihologia, fiziologia sau metafizica.
Pe scurt, “cogito, ergo sum” are o valabilitate în primul rând metafizică, și de abia în plan secundar posedă una biologică. De altfel, sistemul categorial extrem de complicat al scolasticilor nu avea cum să fie străin lui Descartes, iar acesta era interesat să demonstreze, în primul rând, realitatea ontică a spiritului, în calitatea lui de substanță independentă ontologic de lumea fizică, și de abia în plan secund să explice procesele corporale prin dezvăluirea unui alt tip de substanță, res cogitans, aflată la originea tuturor actelor fizice, însă diferită calitativ de res extensa.
Acest aspect reiese mult mai clar în opera lui Leibniz, acesta considerând că monadele, echivalentele leibniziene pentru noțiunea creștină de \"spirit\", au doar atribute calitative, nu și unele cantitative, ele fiind aspațiale, nu și extra-spațiale, așa cum un punct este adimensional. Mai mult, într-o ciudată epigonie la metafizicile dharmice ale Orientului, Leibniz susținea că interacțiunile dintre monade operează doar la nivel metafizic, nu și în cel fizic, ele fiind ideale, nu și reale în sensul riguros al cuvântului.
La Cartesius “sum” indică tocmai faptul de fi, adică esseitatea gândirii, diferită de existență, rezervată corpului fizic și lumii sensibile, în general. Cu alte cuvinte, înțelegerea, oricum infidelă textului cartezian, a lui \"sum\" prin \"exist\" este eronată nu doar din perspectiva unei analize semantic-lingvistice, dar și din cea a unei analize categorial-filosofice. Afirmația este cu atât mai valabilă în cazul deducției finale, “sum, ergo Deus est”, ființa supremă aparținând planului transcendenței. Astfel, în conformitate cu sistemele categoriale moderne, vedem o dată în plus necesitatea stabilirii unor categorii precum cea a Transcendenței, a Ființei sau a existenței. Res extensa, adică materia fizică, la care Descartes reducea restul regnului organic, aparține de registrul existenței, iar res cogitans, adică materia cugetătoare, meta-fizică, aparține sferei Ființei, în vreme ce divinitatea- de cea a Transcendenței.
016.510
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Eseuri
- Cuvinte
- 663
- Citire
- 4 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Bogdan Cristian Blascioc. “Cogito-ul cartezian.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/bogdan-cristian-blascioc/eseu/13979896/cogito-ul-cartezianComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Este o formulă care proclamă supremația „raționalității”, care spune că facultatea gândirii este definitorie și suficientă pentru om, că este ceea ce rezumă ființa sa. „Gândesc deci exist” e echivalent cu a susține că raționalitatea spune totul despre om, că e „rațiunea” lui de a fi.
Este formularea concisă a concepției „raționalismului”. Această concepție reduce întreaga natură a spiritului la gândire, la raționalitate. În acest mod lasă pe dinafară o altă facultate de cunoaștere, aceea pe care Aristotel a numit-o „intelectul intuitiv”. Aristotel considera că această facultate este superioară rațiunii deoarece este infailibilă. El spune textual: „dintre facultățile intelectului cu ajutorul cărora cunoaștem adevărul, raționamentul este expus erorii, iar intelectul intuitiv este totdeauna adevărat”.
În concluzie, proclamând superioritatea absolută a rațiunii, Descartes ignoră și implicit neagă „intelectul intuitiv”. Proclamă superioritatea unei facultăți expuse erorii și ignoră o facultate infailibilă, aptă să cunoască adevărul fără riscul de a se înșela. Raționalismul este deci o răsturnare a raporturilor normale. Proclamă superioară absolut o facultate care în realitate este inferioară și subordonată.
De ce rațiunea este inferioară și subordonată „intelectului intuitiv”? Tot Aristotel explică arătând că „principiile sunt obiectul intelectului obiectiv” și că „principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstrației”. Așadar, după cum principiile sunt superioare concluziilor demonstrației, tot astfel, intelectul intuitiv (care cunoaște principiile) este superior rațiunii (care formulează concluziile demonstrației). Altfel spus, rațiunea nu are acces la domeniul principiilor, iar concluziile deducțiilor ei nu sunt principii și nu pot fi considerate principii decât abuziv.. Principiile nu pot fi cunoscute decât de „intelectul intuitiv”. Așadar expresia „principii raționale” este contradictorie și în realitate abuzivă, pentru că principiile sunt altceva decât concluziile rațiunii.
Mai mult decât atât, rațiunea nu poate funcționa corect în lipsa acestor principii cunoscute de intelectul intuitiv. Aristotel afirmă clar că „nu putem cunoaște nimic prin demonstrație dacă nu cunoaștem primele principii nemijlocite”. Deci rațiunea nu funcționează valabil fără intelectul intuitiv, nu dă rezultate în domeniul ei dacă nu pornește de la principiile pe care i le furnizează intelectul intuitiv. Rațiunea, în domeniul ei propriu, este deci complet subordonată intelectului intuitiv, de care depinde complet.
În concluzie, adevărata cunoaștere nu este cunoașterea rațională. Adevărata cunoaștere este cunoașterea „primelor principii nemijlocite” prin „intelectul intuitiv”. Și este logic să fie așa, pornind de la definiția noțiunii de principiu. Numim principiu ceea ce nu provine și nu poate fi dedus din altceva decât din el însuși; ceea ce își are în sine rațiunea de a fi; ceea ce își este suficient sieși și nu își are cauza în afara sa. Prin urmare un principiu nu poate fi cunoscut rațional pentru că nu poate fi dedus, de vreme ce nu avem din ce să îl deducem, el fiind „singurul care este”, „primul și ultimul”. „Primul” sau „unu” nu poate fi dedus pentru simplul fapt că nu este nimic înaintea lui din care să îl deducem, el fiind tocmai primul. Este logic. Tocmai el este temeiul oricărei deducții, în baza lui putem deduce, dar el nu poate fi dedus. În concluzie un principiu nu poate fi cunoscut prin deducție, demonstrație (rațional) ci numai și numai direct, nemijlocit, intuitiv. De aici denumirea dată de Aristotel intelectului ca fiind „intuitiv”; adică este facultatea care cunoaște direct, nemijlocit. Altfel spus, „primele principii” sau „principiile nemijlocite” nu pot fi cunoscute decât de „intelectul intuitiv”, adică direct.
Ca o concluzie, raționalismul lui Descartes implică negarea unei facultăți supra-raționale și cum aceasta e singura care poate pătrunde în domeniul principiilor (domeniul transcendent, metafizic) atunci automat acest raționalism exclude cunoașterea metafizică și e chiar negarea ei.
Ca o paranteză, să nu uităm că ceea ce spune Aristotel despre intelectul intuitiv nu e singular ci se regăsește în toate doctrinele orientale (hindusă, chineză, islamică), ba chiar și de cea creștină, și este expusă în diverse forme simbolice. Este „ochiul inimii”, „ochiul frontal”, „simțul eternității”. Teologia ortodoxă (în doctrina isihastă) vorbește vederea directă, nemijlocită a dumnezeirii, a Slavei dumnezeiești, a energiilor necreate. Această „contemplație” a sfinților este tocmai cunoașterea supra-rațională, directă, nemijlocită, cunoașterea pur intelectuală sau spirituală. De aceea, dogmele (principiile) sunt expuse tocmai de aceia care au avut experiența cunoașterii nemijlocite a dumnezeirii, cei care sunt „văzători de Dumnezeu”, cum spune Sf. Grigorie Palama. Dar acest lucru se întâlnește în toate formele tradiționale. În hinduism de pildă casta brahmanilor se caracterizează tocmai prin exercitarea facultății de a contempla nemijlocit principiile universale și tocmai de aceea numai brahmanii au autoritatea de a formula doctrina sacră. Practic în toate formele tradiționale totul pleacă de la acest „intelect intuitiv”, de la intuiția intelectuală, cunoaștere pur intelectuală, directă, nemijlocită.