Era destinul meu să fie...

Era destinul meu să fie Născut în toamnă aurie, Mustind de multă bogăție, Când s-au copt strugurii din vie. Și plictisit din a lui fire, Domnul Destin s-a pus să scrie, În cartea lumii, vieți și fapte, Trăiri știute și deșarte. Capricios cum toți o știe, Și viața mea a scris-o în file, Și a lăsat condeiul liber Să aștearnă în calea vieții mele, Puține bune, multe grele. Și-n toamna aceea aurie, Calea Lactee argintie Primi în sânul Zodiac, Un scorpion umil, sărac, A cărui stea ce răsărise Luci pe drumul plin de vise. Și așa prinse-se steaua viață, În luna florilor de gheață, Cu ochii căprui și mari în față, Cu inimă de zână bună, Croindu-și drum plin de speranță. Și între părinți, aspri creștini, Crescuse fata și-a ales Traiul pios cu tot ce-i bun, Dar de-a străinilor venin, De răutatea lor fardată Nu a scăpat o viață, toată. Dar iată că în depărtare, Se-aflase de a ei bună purtare, Și-un îndrăzneț între flăcăi Ceruse grabnic mâna ei. Părea un pic interesat, Căci el vru grabnic însurat, Când altă fată a lăsat. Deși fecioara nu-l plăcu, Nunta totuși se făcu, Fiindcă părinții ei îl vru. Și visurile ei mărețe, Înalte până sus la stele S-au spulberat fără speranțe, Precum castelul de nisip Lovit din cer de-o piatră mare. Și-n loc de viață fericită La brațul mirelui fălos, Destinul i-a jucat o farsă Și a întors totul pe dos. Se plânse fata la părinți Și le ceru descununarea De acel prinț, Dar n-ascultară a ei dorinți, Și-i spuse aspru mustrător Să nu mai stea în calea lor. -Te crezi Ileana Cosânzeana? Ca Făt Frumos Să-ți cânte-n strună, Trezeștete copilă slabă Și mută-ți visele din Lună. Ea rușinată și tăcută, Plecă privirea la podea, Las soarta Doamne-n voia ta... Spunea plângând în ruga sa, Și voi vedea ce s-o întâmpla. Trecut-au anii pe cărare, Fata poveri purta-n spinare, Iar munca-n loc să o sluțească, Părea c-o face mai frumoasă. Priviri furișe-n jur stârnea, Și îndrăzneți întărâta, Frumoasa fată se distra Pe seama celor ce-o voia. Așa uită de clipe rele Și de a inimii durere. Privea oglinda și visa, Nefericirea își vedea, Lacrimi ferbinți fața-i scălda, Când părul lung își pieptăna Și vieții întrebări punea : - Cu ce-am greșit în fața ta ? Oglinda mută o privea, Scăldându-i gândul ce o mustra Și tâmplele ce îi zvâgneau, Căci în genunchi ea se ruga Și se ruga. - Doamne plâng și îți cerșesc Măcar o pată de iubire, Pe cerul vieții mele amare, Să-mi dea putere pentru mâine, Căci asta-i slăbiciunea mea, De pământeană fără minte. - Și iartă-mă de îndrăzneală Îndurătoarea mea Fecioară, Dar de iubirea cea lumească M-a prins o sete nefirească, Și slabă sunt, Cum s-o înfrânez.? Dar lanțul șirului de ani Trăiți lângă al ei bărbat, Îi agăță de inimioară Două perluțe prețioase, Copii ce i se născură, Îngeri în raiul pământean Și mângâierea ei matură. Și inima-i inviorată De-acele minuni între minuni, Uită de ale ei poveri, Căci avea un băiat și-o fată, Prețul unei mari averi. Griji de mamă o căliră, Și creșteau ai ei copii, Buni și drepți ca brazi-n munte, Mândră mamă, cum nu-s multe. Dar iubirea-i înfrânată Cerea destinului o plată, Iubirea ei de mult visată, Care o dori ca niciodată. Și cum Domnul răsplăti, Ruga ei de muritoare, Trinimise-n cale ei o floare, Visul tinereții sale. Făt frumos cu ochi ca cerul Și cu brațe ca oțelul, Spic galben în plete dese, Aur faptele-i alese, De dorința ei să-i pese. Și într-o noapte înstelată, Spuse el timid în soaptă: -O!Iubită, mult visată, -Împlinește-mi soarta, toată, -Ești perechea vieții mele, -Vino, să privim la stele, -Că pe cer ele străluce Și iubirea ne-o aduce. Și-au închis clipe pustii În cămările uitării, Pășind înspre fericire Strins ținându-se de mână, Prin torente de furtună, Ani de zile, ani de zile. Și ce zile-au petrecut! Fericiți din cale-afară, Mulțumind lui Dumnezeu C-au uitat de viața amară. Dar cum dragoste-ai blestem În a omului grea soartă, S-a gândit să îi despartă Că sfidau o lume toată, Cu-ale ei valuri de porniri. Și porni condeiul vieții Scrisul cu cerneală neagră, Mâzgălindu-i pe viață. Grija limbilor șirete, Le mai trase și-o morală. Dar cum disperarea trece, Ca și valul mării rece, Le-a răcit și lor fiorul, Dar au plâns al sorți jocuri, Când li s-au năruit cerul. Părul alb în fața rugii Pe altarele credinței, Le vor amăgi toți anii, Căutând spre pocăință. Căci durerea ce-i loviră Îi muțiră pe amândoi, Iar copiii lui Satana, Fericiți de-a lor izbândă, Pe ascuns își strânse mâna, Că nu-au complotat degeaba. Și iubirea lor trăită, Amintire pe cărare, Îi v-a ține în picioare Sprijiniți de-ai lor copii, Pân\' vor trece-n neființă. Căci durerea sufletească Își găsește alinare, Ori în muncă, ori prin moarte, Cu ceva are scăpare. S-au mai ști ce pregătește Destinul ce păcălește, Îi va pune la-ncercare... Căci neprevăzut mai este. 30–08-2004