Cum mă cuprinzi în brațe, mă simt o prelungire
a-ntregii tale firi;
m-abandonez plăcerii o secundă, -apoi revin
la conștiința punctului de sprijin...
o luptă-n concentrare
cu-atâta
Ei nu-mi vor spune taina nimănui;
iar amintirea dorurilor mele
o păstreaza sfânt și tăcut…
Numai reîntâlnirile –
cu atingerile lor vibrante –
renasc secretul:
fericirea…
Cum să nu le cred
Când clipa din raza lucíe a lunii
trezește în suflet mirare și glas,
cu inima plină de dorul luminii
străbați neștiută eternul rămas;
asceza așteaptă-mplinire-n
Rupere din tăcere,
strigăt sfâșie întunericul…
roșul țâșnește cu aripile în zbatere –
amestec de decor
cu vis și realitate;
nimicul se face mic –
dispariție.
liniștea strigă ‘Ajutor!’,
ochii
Petală albastră ascunsă sub pleoapă
petală trezită din nu-mă-uita
perdeaua de gene o ține captivă
firavă-nchisoare
venită din stea
Privirea o-nalță încet către ceruri
și suflet cu dor se
Din mîini reunite învie chemare.
Îngerul mut pune-n fire de fum
acorduri de vieți
simfonie,-ndrumare…
Sunet de-aripă bătând liniștit
contrapunct în fiire
contraton în murire
contrast în
Cu gândul dus, sub stoluri de frunze,
i-e sufletul plin de ramuri de fluturi ;
iubirea prelinsă pe vene de sălcii
renaște-amintirea pe aripi de gene ;
cu mâneca largă, zbătâd ca un vis,
cu pașii
Când mi-am amintit
Zborul,
gândurile mi-au revenit la Viață,
faptele Mâinilor
au prins contur
și, deodata, Sufletul a recunoscut
acuarela pașilor
și
algoritmul Privirii.
Amintirea
Te-am căutat
- mi-ai zis –
pe creștetul muntelui,
dar nu te-am găsit.
Si totuși eram acolo,
dar mă acoperea aripa vulturului;
ochiul lui mi-a arătat
măreția albastrului,
a verdelui,
a
Îmi număr bătăile inimii
în cadența pașilor tăi:
te apropii,
esti,
ai trecut…
Acum
iar trebuie să-i spun inimii
povestea chipului tău
să mai poată trăi
din amintirea cadenței
pleoapelor
Cu pași mărunți și iuți
mă urmărește ploaia,
raze de soare-o fac
perdea de chihimbar
Mă strigă să m-opresc,
să mă întorc
și să pășesc,
râzând copilăros,
în apa strânsă-n palmele
În ochii tăi citesc
- pe-ascuns -
întregul acatist
dintr-o suflare.
Osana
irizata în degrade căprui.
Când buzele-ți rostesc
cu patos
condac, icos, cantare
le sorb
- pe-ascuns -
simțind
gândul tău
stă
agățat de marginea
sufletului meu destrămat
ca un păianjen
care
își părăsește pânza
udata de roua dimineții
și se întoarce furișat
în razele apusului
doar
ca să-și
MR