Racul rătăcitor

O furtună îngrozitoare a aruncat un rac pe un țărm de mare. Prea lovit de furtună, racului i-a trebuit un timp până s-a trezit din impactul brutal. Între timp marea se liniștise, iar cerul nu mai era încruntat. Încet, încet, natura își reluase ritmul obișnuit, doar racul rămăsese pe țărmul străin. Într-o noapte a văzut cu adâncă uimire cum niște ființe grobiene în comparație cu el au ieșit din mare și au săpat o groapă în nisip pentru a-și depune ouăle, apoi s-au întors în apă ducând în spate ca pe o povară a destinului carapacea lor greoaie.Atunci, racul s-a gândit că țărmul nu este neprietenos, din moment ce a fost ales de Creator să găzduiască miracolul nașterii vieții... A mai prin curaj și a început să cerceteze locul unde-l aruncase furtuna sau soarta, nici el nu știa prea bine! Ziua, soarele strălucea iar marea avea o culoare albastră și în depărtare se pierdea în cer sau cerul se pierdea în ea, nu știa prea bine racul, dar oricum nu conta prea mult, deoarece pentru el și cerul și marea erau două realități nemărginite. În zilele senine, valurile împodobite cu dantele albe dansau grațios, iar melodia murmurată era încântătoare pentru sufletul racului. Erau și zile când marea era tristă, nu-i mai cântau valurile și rămânea încremenită în tristețea ei, singurul semn de viață fiind o vagă unduire a luciului ei sub mângâierea de consolare a vântului blând. Din când în când își făceau apariția gândurile mării, sub forma unor pescăruși, uneori veseli și jucăuși, alteori îngândurați și preocupați doar de zborul lor lin. Tot cercetând țărmul, racul a început să deschidă scoicile aruncate de valurile mării, sperând ca el de fapt să fie ascuns într-una din ele, iar înstrăinarea pe care o trăia să fie doar coșmarul unui vis agitat. Zadarnic,deschidea scoică după scoică, în nici una dintre ele nu se regăsea pe sine....În cele din urmă a hotărât să se întoarcă în mare pentru a-și continua căutarea. Neștiind prea bine dacă se cufundă în mare sau în lacrimile sale, racul a plecat în căutarea scoicii în care spera să găsească partea pierdută a sufletului său! Hotărâse să nu mai iasă din apă, să caute cu încăpătânare și să se piardă acolo unde cerul se contopea cu marea și nu mai era sigur din care dimensiune face parte. Era singura iluzie de întregire care îi mai rămăsese, deoarece ascunzătoarea sufletului său nu reușea să o găsească. Furtuna cea mare aruncase departe scoica, condamnând racul la o veșnică căutare, până la dizolvarea de sine. Durerea rămăsese suspendată între cer și mare până cînd o altă ființă călătoare, în altă lume trecătoare, din nou avea să o găsească pentru a pleca în altă căutare de sine!