Gânduri triste

Când l-am văzut în capela rece, palid și de nerecunoscut cu masca durerii împietrite pe față, am cerut sufletului să-mi amintească de el așa cum îl cunoscusem pe drumul vieții..... Era un clopoțel vesel într-un copac anonim al vieții noastre pământene... Vesel și frumos! Fiecare simțea nevoia să-l ia de la locul lui (în special femeile iubitoare de frumos) și să-l țină în mână, să-i audă mai bine sunetul zglobiu. A trecut din mână în mână și sufletul lui vesel te făcea să crezi că este fericit. Și poate chiar era! Din păcate nu știa că se expune unor primejdii, deoarece nu mai era apărat de crengile pomului și ajunsese la mâna hazardului... Într-o bună zi, o mână neîndemânatică l-a scăpat pe jos... S-a spart și sunetul lui vesel a dispărut pentru totdeauna. Crengile copacului s-au aplecat cu grijă, încercând să apere resturile de vântul uitării, dar în cele din urmă va învinge vântul! Cine este vinovat? Egoismul celor ce au vrut să-l țină în mână pentru a se bucura nemijlocit de sunetul lui, sau egoismul lui care l-a vrut mereu în centrul atenției și nu umbrit oarecum de crengile copacului? Oricum nu mai contează.... Tristă zi de ianuarie! Și vântul care nu se mai potolește și tot vuiește de parcă vrea să-mi amintească cum spulberă totul în cale.....inimi și oameni, suflete și amintiri! Este atât de aspru și de rece....am înghețat! Mă duc să mă încălzesc cu gândurile unui prieten...