Poezie
În numele poemului
(arca sperantei)
1 min lectură·
Mediu
Abia acum, când ai închis uşile,
când ai răsucit o singură cheie,
de parcă ai fi încuiat cu o mie de zăvoare,
când perdelele sunt trase,
ferestrele sunt bine închise,
soarele, în sfârşit, nu-ţi mai pune în faţă oglinzi
în care să tremure trupul tău provizoriu;
acum, închis în casa ta ca într-o arcă,
simţi cum cade ploaia afară,
cum mângâie pereţii,
cum cântă apa, cum te cheamă,
cu cântecul ei plin de promisiuni,
în călătoria lungă şi plină de aventuri a ploii;
acum, abia acum,
când nimeni nu te mai convinge
să deschizi, să ieşi, să asculţi
forfota lumii care umple nimicul.
Abia acum simţi că trăieşti!
Ce ciudat,
când atâta singurătate
ca o cămaşă sfâşiată îţi stă pe trup,
(încă se văd pe ea colţii lupilor),
când în ungherele fricii simţi cum pândesc
ochii galbeni şi lacomi ai fiarei!
Arca însă te leagănă încet,
încet (sămânţa lumii) pluteşte pe ape,
cu ea treci în tăcere dintr-o stare în alta,
navighezi pe sub streaşina vremii,
spre o insulă a libertăţii,
treci de cântecul de sirenă al emoţiilor lumii,
uiţi de cicatricile trupului tău provizoriu;
eşti tu cu tine, în sfârşit,
vrei să afli,
vrei să asculţi...
02726
0
EL