Madalina Ionescu

Spune-mi cine-ti aduce-n suflet vara, Si cine te iubeste cand deseori gresesti, Si cine-ti da o mana cand norii isi fac iara, Din chipul tau de stele lumini de sori ceresti? Spune-mi cine iti

Plouă...gândurile mi se îndoaie Și sunt stropii ce-mi vorbesc, Mi-au șoptit un dor de ploaie Și-am crezut că te iubesc... Astăzi...plânge luna dulce, Lăcrimând pe flori albastre, Inima pe foc

Iar ți-a bătut in pleoape ploaia, Iar ți-a lucit in ochi furtuna, Þi-a incolțit in piept văpaia, Ca o săgeată brusc răsună. Iar ți-a rănit visul scânteia, Iar ți-a aprins ploaia surâsul, Þi-a

Freamăt dulce de pădure, Nouri negri cad in tihnă, Peste roua din gradină, Se cobor la vale-ncet. Sub seninul cer de august Vezi podgorii înverzite Vezi înguste ape tulburi Și pe creste

Îngerii aveau aripi cu diamante Și plete cu armuri din rouă; S-au desfăcut în stropi și plouă, Plouă cu raze mari,șarmante... Zefirul sorbea din trandafirii albi Și îi ningea cu sclipiri

M-a-nvăluit a doua oară, Un val sinistru de albeață, Și sufletul mai stă să moară, Sub negura de grea povață. Și-un val de fum se împresoară, In cercuri de uscat avânt, La fel și-acum

Stelele au scânteiat amare... Iar visul meu s-a destrămat; Să-mi fie trist sufletul oare Sau blândul vis s-a amânat? Sau numai soarele apune Și eu sunt încă fericită... Deși eu vreau nimeni

De cald natura se indoaie, Și florile iși usucș firul, Doar marea mai face răcoare, Și-nseninează in ea chipul. Pe chipul său de perle sidefii, Se prelingeau răni suferinde, Și zeci de lanuri

S-au spulberat atâtea ceasuri rele, Ce parcă nu au încetare, S-au spulberat visele mele, Sau poate și asta mi se pare? S-au spulberat razele clare, Care mi-au năpădit cândva privirea, S-au

De ce mereu ai o-ntrebare, Și vrei mereu al ei răspuns, Te-ai intrebat vreodată oare, Că un răspuns nu-i de ajuns? De ce mereu pierzi o minune, Când tu abia credeai in ea, De ce mereu ești o

Stă toamna tristă iar la geam, Bătând ușor în sticlă, Îi strig durere că nu am, Mi-e totuși de ea frică. Îi aud pașii ei grăbiți, Și-i aud răsuflarea, Când plopii sunt azi

Simt lacrima cum șiroiește, Obrazul meu senin, Și văd cum macii din gradină, La mine se închin\'. O lacrimă de safir sacru, Mă desparte de-o lume, In care ingeri-și fac veacul, Și lacrimile

surâd iubite că vine toamna... plouă cu inimi stoarse de speranță ca intr-un decor diabolic și văd cum eu mă innec în niște nisipuri mișcătoare ale propriului meu suflet. simt că verdețurile

Mi-am amintit acum de tine și de lancea cu care mă zdrobeai când aveai tu chef și cu care promiteai viselor nopți intregi de singurătate. Marea însângerată mi s-a răstignit la

Șuieră ploaia în glastre Și florile-s aspre și netezi, Iar viscolul ninge albastre Și dulci ape calde și repezi. Frunzele rupte în șoaptă Puhoaie de nori le adună, Iar vântul se tânguie-n

Þi-aș trimite-n vis iubirea delicata, Sa o pastrezi cu tine-și nimeni sa n-o vada, Și ți-aș trimite vara cu florile-i de sange, Cand viata iți e cruda si inima iți plange... Þi-aș trimite-n vis

Decor de toamnă mohorât, Cu scrum de frunze arse, Omătul cerne amorțit Porfir de dalii roase... Mălinul e ucis de dor, Când vede-n cer luceafăr, Rănit de crudul său amor, Se crede ziua

Cu al meu suflet prins intr-un pian tăcut, Mă mai deștept ades in unda dimineții, Și iar iubesc un cântec prea umil dar plăcut Și tot adesea plâng când trece umbra vieții. Cu ochii larg

S-a vestejit pădurea cu lemnul de stejar, S-a ofilit și floarea cu spinii de-argint, Doar ochiul se indoaie in lacrima de jar, Cand picuri mici de rouă se văd din el curgând. Și spinii de pe

Cântă-mi s-adorm și șezi aici cu mine, Pe aripi dulci de somn ne poartă luna lină, Tu strânge-mă in brațe să vezi cât e de bine, Când steaua cea firavă e de iubire plină. Tu cântă mai departe

Mă cheamă blând spre altădată In sat la noi pădurea-ntunecată... Gigantici tei cu crengile plecate Și lăcrimioare blânde adesea parfumate; Rotunde sălcii către apa lină S-apleacă șir pe dig și