Poezie

necuminte

1 min lectură·6 decembrie 2020

Mediu

mă doare tăcerea asta care ne-a inundat viața, despărțindu-ne

suntem insulele unui arhipelag uman

și dacă apele nu se vor retrage-n matca lor

încet-încet cu toții ne vom scufunda.

mi-am luat cuvintele și amintirile în vârf de munte

sperând că apa mă va aștepta pană le tocmesc o plută

c-o arcă fiecare e dator, să nu pierim, să nu se stingă neamul

acelor ultime cuvinte și-acelor amintiri care mai dor

cândva, când urâciunea din lume va pieri

poate că pluta va zămisli iar cuvinte

și chiar ne-înțelese, amintirile și vorbele

vor putea fi pipăite, trăite, gustate.

dar… din necumintele ce-am fost mai pot să fiu cuminte?

001.169

Macovei Costel. “necuminte.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/macovei-costel/poezie/14151531/necuminte

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.