Poezie

poate că... odată

1 min lectură·9 iunie 2019

Mediu

când voi uita ce-i viața și voi privi-n pământ

voi ști că-i timpul pentru despărțire

și-o ultimă suflare mă va purta din gȃnd în gȃnd

privi-voi cerul ca pe-o mamă bună

ce m-o lua la pieptu-i să mă adoarmă

și verdele ca pe o mantie-împărătească

în care mă voi regăsi an după an

voi săruta gura de aer ce-n cerul gurii mi s-o culcuși

și ultima mireasmă o voi lua la drum

să mă petreacă de voi trece pragul

și să o las în loc de rămas bun

vă văd, v-aud, dar nu pot să v-ajut

eu timpul mi l-am tors cum am știut

mi-s urmele o ceață prefirată

și cel ce-am fost se toarce ca un fum

odată. în trecut sau poate-n viitor

am fost sau voi fi parte din întreg

dar încă nu e prag născut să mă oprească

și m-oi intoarce… umbră într-un colț de cer

001.037

Macovei Costel. “poate că... odată .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/macovei-costel/poezie/14138916/poate-ca-odata

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.