dialogul monolog

sunt obosit, nu-ți închipui cât de obosit sunt și tu știi bine ca limanul vorbelor e-nșelător, amăgitor iar tu singurătate ca o otravă, mă-ndemni să-nfrunt pericolul cugetării profunde vax, e bună seamă că te aștepți să mă ofer fibră cu fibră căci știi bine că-i singura ofertă la care n-aș rezista dar nu, azi mă dezbrac de cuvinte și dansez scânteie pe scena teatrului de umbre persistență, e pofta care roade carnea iar eu, mănușă ce îmbracă gheara ce se ascunde-n carnea mea? capcana mediocrității ori teatrul înfricoșătoarelor confruntări? cine mă poate salva de mine însumi? doar secera lunii în creștet tăind spaime și gânduri zidite-n spirală, rotindu-le, amestecându-le până la dispariție ei Himeră stingheră nu-ți arunca spaimele-n somnul meu, secându-mi visele rouă alungă-te-n interiorul deșertului și-apui lumină-n sufletul meu, când urmele pașilor mei dispar închipuire...