din lemn neroditor

să te faci luntre și punte ai spus și din toate tăcerile mele adunate în trunchiul obscurei singularități s-a născut luntrea zilei de mâine și ca să nu existe discuții i-ai dat-o lui Charon să-și facă treaba și fiecare tăcere plutea dinspre un azi mohorât către un mâine nedefinit în care timpul nu mai are nici o valoare și nici culorile nu par a fi ceva m-am alungat de fiecare dată când rădăcinile mele tânjeau după lumina adâncului aburul regretelor urca până în vârful degetelor acolo unde se mai putea refugia speranța și ultima vedenie a închircirii dar ca să pot pleca dincolo de mine trebuia să trec puntea suspinelor și din toate visele mele m-am adunat punte astupând hăul nenumitei poate că o lacrimă va rătăci calea trasată sau poate că focul genunilor va mistui atât luntrea cât și puntea cert e că malurile vor căuta mereu să păstreze distanța aruncându-se-n valuri, lăsându-se mușcate și purtate către disoluție în linia orizontului povestea asta începe cu sfârșitul, își linge rănile și așteaptă să sfârșească într-un început…