ne naștem singuri

ascultă-mi povestea șoptește scaunul Dumnezeu nu mai are timp de tine l-au dat la o parte și-acum sunt multe ajutoare care-ți scuipă stropul de viață în gură îți pune crucea-n spate și-ți da brânci aruncându-te în lume multe funduri am dus în spate și nu am avut cum să mă plâng pentru că la orice scârțâit mă înjurau și mă izbeau de pământ enervați de multe ori mă aruncau sau mă uitau în ploaie și-atunci mi se umplea sufletul de liniște cuvintele cad la picioarele mele și se strâng în grămezi putride iar omul se ridică și pleacă în câte o tăcere ca să-și lingă rănile și-n urmă-i rămân toate folosite, mânjite, găunoase dacă tu crezi că din ditamai pomul nu am ieșit decât eu, scaun amărât și fără spetează, te înșeli. din bucățile bune, sănătoase au croit baldachine, cârje, cruci, bariere iar din resturi încleiate mai apare când și când câte o marionetă vezi nu trebuia să-ți tai ațele cine crezi că o să se mai joace de-a viața cu tine ?