omul ploaie, omul lacrimă

e-atâta secetă în mine că până și uitarea s-a uscat în gard pe când eram în lume duceam pe umeri norii și diminețile ieșeau din mare să le zvânt mi-s urmele mâncate de rugină și numele mi-e colb purtat de vânt eram speranță, eram desfătare și-n jgheaburi susuram a bogăție eram preaplinul verdelui de viață și numărăm în taină: una mie, una ție v-am învățat ce-i plânsul fără teamă spălând adânc de suflet înnorat în lacrimă sculptam cuvântul fericire și-n plâns eu am murit și-am înviat acum pe-al veșniciei gard am putrezit uitând să lacrimă și ploaie