pastel

iubirea îți dă aripi mi-a spus și eu când voi putea zbura? după ce vei învăța să cazi cine nu și-a spălat ochii în albastrul cerului nu poate desluși lacrimile norilor și nici uitarea și ca să-mi fie îndeajuns mi-am aruncat ochii în pustie să-nvețe arsura soarelui năpraznic și pecetea lui de lumină toarsă-n fuior cu asprimea nisipului cel izbăvitor de viață și necaz cine nu și-a clătit ochiul în cruzimea verdelui nu poate desluși misterul vieții și nici împlinirea ca să-mi găsesc primenirea sufletului m-am alungat în deșert departe de tumultul și răsuflarea vieții și de umbra iubirii ce se-mpletește cu binevoitoarea uitare despărțindu-mă de orice prihană cine nu și-a uscat sufletul în lacrima tăinuita a mărilor nu poate gusta liniștea purtată pe creste de iertare și-atunci mi-am căutat aprinderea trupului printre cutele sufletului departe de ochii însăilați pe firul neuitării departe de mine, departe de lume rătăcitor printre suspine