risipă

pierdut copilărie, mă declar nul miopia nu e o scuză dar e tot un fel de a închide ochii atunci când sirenele te silesc să-ți astupi urechile legându-te de catargul spaimelor țipându-ți tăcerile pe la colțurile nopții copilul știe că dacă închide ochii balaurii și vrăjitoarele se topesc și se amestecă cu întunericul ce se ascunde sub pat departe de mâinile pline de unghii înfipte-n carne și de gâtuirea urletului ce-l adoarme dar eu, eu cel ce s-a pierdut pe sine eu de cine să mă apăr când nici măcar întunericul nu mai curge dintr-o parte a fricii în cealaltă parte departe acolo unde nici eu nu mă mai ajung degetele scurtcircuitează devenirea limba se înalță până-n ceruri descoperindu-și aripile în timp ce negura coboară inexorabil cariindu-mi temeliile gol am intrat în viață și tot așa voi ieși...