cruciada poemelor

erau vremuri tulburi, lumea se pierduse pe sine și nimicul alerga pe uliți strigând: moartea bate la ușă și ia câte un poem din fiecare casă și de unde nu e ia și ultima fărâmă de vers ce trage a se-nchega pe buze nevinovate spaima cotropește, tăcerea spulberă rânduri, rânduri se ridică umbra poemelor o armată tăcută înarmată cu răbdare făcută să învingă sau să moară căci poezia nu-i pregătită să-și piardă visul o mare de cuvinte dezarticulate versuri sparte, corbi hămesiți, viermuială șoapte, suspine, rugi închinate și blesteme stropșite și tăcerea care acoperă dezmățul morții și al necuvintelor nu e nici prima și nici ultima răscolire când sufletele cad secerate datorită credinței în bine, în frumos și-n neuitare căci singura ce-i poate ține piept ororii e poezia și nemurirea ei cel ce ridică spada de spadă va muri și nemurirea-n vers se va zidi