mă uit în urmă, urma nu-i…

nimicul de uitare mă frământă între degete ca pe un cocoloș de pâine umbra mea devine mai transparentă și zimțată pe margini cuvintele s-au deschis la vene și lasă sânge iar eu sunt plin de litere din cap până-n picioare cred că sufăr mai ceva ca locomotiva ce-și târâie vagoanele fantomatice între două puncte cardinale uscate și purtate de vânt. am încetat să mai plâng pentru că nivelul mării interioare a crescut îngrijorător și se pare că nici stăvilarele nu se simt prea bine sub apăsarea continuă iar dacă mă înclin puțin în față, soarele mă lovește în plex spulberând mitul pendulului perfect ce nu iese din cercul de referință dacă până aici am fost neclar cu atât mai bine pentru puturoșenia cenușie ce se zbate între pleoapele găurite de lumină și lipite cu material facial de la două rictusuri mai vechi nici un nor de ducă nu mai crește pe seceta asta iar dacă iarba mai dă spic în barbă e numai pentru că orice idee se naște dintr-o salivare continuă rivalizând cu miticul potop al lui neo gotic…