ciotul dintre tranșee

ziua în care m-am hotărât să fiu copac a venit după apocalipticele și interminabilele zile ale potopului când simțeam, așa, un tumult, o străfulgerare, o mustire ce dădea pe-afară, eviscerându-mă-ntr-un fel nedefinit și-atunci am decis: m-am aruncat sămânță fără căutări prea multe dar cât mai departe de pădure și de vreascurile ei mă știam pur, imens și plin de seve somnul rațiunii naște vise rădăcini, crengi, mâini către mâinele de azi loc de popas pentru pribegi și un strop de umbră ideilor urgisite cuibul cuvintelor abandonate și domn al uitărilor și-al tăcerilor