povestea vorbelor ce nu s-au spus

lasă-mă să-ți ating vorbele cu tăcerile mele până când pleoapele se vor apleca într-un moment de respiro actualizând puctuația rătăcită degetele mele pipăie aerul care păstrează forma și amintirea umbrei răsturnate într-o clipă de neatenție și de-ndoială ochi mei pipăie drumul coastelor iar cochilia dorințelor atârnă greu de-atâta așteptare zdrobindu-mi urmele ca de obicei vorbele săgetează albastrul vânturând buimace aurul tăcerilor după care, sleite, cad apatice pe treptele renunțării dialogul tăcerilor păstrează muzicalitatea atingerilor neterminate rămase-n stadiu incipient al staticului acolo unde nici măcar sângele nu are un cuvant de spus și a fost o vorbă mai mult bănuită decât promisă după care a urmat o tăcere și dacă am văzut că ne e bine ne-am potolit foamea cu încă o lungă așteptare