confesiuni…

prima oară când mi-am făcut ghetuțele și-am tot sperat să n-adorm până când nu-l văd am fost străfulgerat de cuvântul creion și de vârful bont și negru s-au legat multe dintre cuvintele nerostite apoi mi-am făcut bocancii cu sârg și m-am culcat liniștit trei ore de somn până la următorul planton când iarna o să-mi intre-n bocanci înghiontindu-mă și făcând nopțile inutil de lungi cizmele de cauciuc doar se spală dar apa urcă destul de greu prin întuneric de cele mai multe ori nici nu nimerește canalul lacrimal iar poleitul unor zile calpe trezește fiorii unei inutile zbateri chiar dacă iernile trec cu pantofi prăfuiți și nopțile rătăcesc prin deșert speranța nu moare iar copilul fiecărei așteptări pleacă liniștit la culcare când picioarele pleacă și te abandonează între roți de căruț ghetele devin inutile la fel ca și Moșul ce nu-și mai află locul printre amintiri un om fără ghete trăiește un om fără cuvinte respiră un om fără vise, fără speranță este deja un cadavru și Moș Nicolae nu bântuie prin cimitir