ca un luciu e povara

dintre toate antichitățile strămutate, ea mi-a căzut în brațe cuiul de care era agățată a căzut cu un pocnet sec s-a rostogolit printre picioarele mesei de cafea era o oglindă uitată, crăpată și cu argintul ofilit cu aer de matroană prinsă-n culori sépia șterse am plătit, am luat-o și pe drum a clipit stingheră a ploaie de parcă tot cerul înnorat se strânsese în luciul stins am ajuns să împărțim odaia: eu strâns în brațe de fotoliul vechi ea strângând toată camera între pleoape ostenite ciudățenia s-a arătat în timp, căci cu cât mă oglindeam mai mult în apele ei cu atât mai transparent deveneam și mai fără valoare sticla n-o să fie niciodată diamant spune Ling Tsio dar când îi cade și ultima fărâmă de argint dintre riduri nu mai rămâne decât o mare fără suflare cu urme vagi de creste înspumate peste un scris șters, indescifrabil