când…

a sunat? n-a sunat nimeni, stai liniștit răspunde fotoliul tras la față cu pomeții osteniți sub brocartul uzat trage-ți pătură până sub bărbie e ultima. și ochii lui se târăsc printre crăpăturile ce-și arată gingiile altor vremuri, altor culori, altor râsete a sunat! a sunat! n-a sunat nimic și când spun nimic e Nimic mârâie tabloul arătându-și cuiul și ața cu care se cațără pe perete legănându-se între o ramă și-o urmă mai bine ți-ai potrivi fesul asfințește. și urechile lui au uitat ce-nseamnă răzvrătirea sunetului înăbușită printre cutele amintirilor de câlți în care luminile și umbrele se cern într-un cenușiu continuu. fă să sune Domne! te rog, cine să sune? la ce? soneria a murit acum trei ani putreziseră firele de care se spânzurase și nici eu nu mai văd cu ochi buni scânteierea lunii spuse oglinda mai bine ți-ai potrivi respirația printre țurțuri. și gura lui se strânge amară peste privirile prăfuite cad huruitor obloanele uitării nările se strâng prețăluind aerul cu avariție iar urechile, înfundate cu nori pufoși cad, cad și ele în uitare uitarea cea lungă neagră și mâloasă ca o eternitate a sunat! strigă cuierul…a sunat striga urzeala roasă de molii a sunat! a sunat! a sunat! freamătă toate trecuturile găuri de cari năruindu-se unele peste altele a sunat.