bocet...

a murit! și vestea cade ghilotină, retezându-mă și-a dat ultima suflare, neștiut, neauzit, nebănuit fără preot și fără lumânare cu fața-ntoarsă spre trecut, pândit din spatele perdelelor de ochii goi ai apartamentelor de lux orașul nu mai avea oameni îi pierduse-n mișcarea dezordonată a-nsingurării prin parcurile pictate de semafoare se strecoară stinghere intersecțiile dintre o viață și alta inima lui uriașă, fără pic de viață se chircește sub bolta mall-ului iar zâmbetele colorate se spală de pe trotuarul asfaltului negru noaptea, cioclii au suflat stingând toate luminile și l-au luat, aruncându-l în cavoul de beton și sticlă al turnurilor…