Poezie
(r)evoluție
2 min lectură·
Mediu
m-am împiedicat
de-o identitate pierdută
am ridicat-o în dreptul inimii
să văd dacă nu cumva
inima mea
o recunoaște
(pentru o clipă am crezut
că era vorba de cineva cunoscut ei
dintr-un vis de mai demult
pe care memoria de scurtă durată
a rațiunii l-a șters
din motive de siguranță)
n-a recunoscut
nici o trăsătură evidentă
ba, mai mult, prima reacție
a fost de respingere
(probabil din reflex,
din instinctul de autoapărare
comun tuturor inimilor)
am ridicat-o în dreptul ochilor
și nici o culoare nu le era cunoscută
avea un limbaj al luminii
pe care ei nu-l mai văzuseră
până atunci
și s-au închis a uitare
am așezat-o în fața oglinzii
să se recunoască singură
dacă-i în stare
și mi-am dat seama imediat
că n-are cum, așa, pe dos
cu toate calitățile inversate
m-am gândit
că poate ar trebui să o duc
la Biroul de Obiecte Pierdute al gării
sau poate s-o pun în geamul unui magazin
pe unde trec mulți oameni reali,
cu identități oarecum familiare
(cel puțin lor)
a devenit deodată de neclintit
în mâinile mele
- singurul punct fix
în universul meu în mișcare haotică
și cum să urnești asta
spre undeva în altă parte?
am înțeles atunci
că-mi intrase în piele
și devenisem un simbiot
între ceva complet necunoscut
și ceea ce-am fost înainte
de a mă împiedica
de mine
003084
0