Groapa

E deja târziu, trecut de nouă. Dacă nu i-ar fi cerut familia, n-ar fi rămas peste noapte. O văzuse și pe ea așa, cumva, dormind, printre lumânări cu miros de tămâie. Ce culoare or fi avut ochii ei? Nu-i treaba lui. Sau poate chiar este. De când se știe, umblă numai printre morți. I-au împins și sacoșa cu pomană și ar fi vrut s-o refuze. Mai are colivă în frigider de miercuri. Își ia hârlețul și începe să sape. Și o caserolă cu pilaf. Și noua sacoșă. Bine. Neamurile astea, ce neamuri... De-ar pune și ei mai multă carne în caserole, mai multe cornuri cu ciocolată. Bine, poate și-o sticlă de țuică. Să-i fi zis careva: „Na! E proaspătă. Fie de sufletul Irinei, Cristinei, Filofteii, cui vrei tu.” N-ai să vezi, băi, frate! Fac pomeni cu catering, auzi! De-ar ști mamaisa ce-ar mai râde! Se oprește. Afară s-a lăsat frigul, iar el transpiră. Iar răcește. Își aprinde o țigară, scoate sticla din buzunar și ia o dușcă să alunge microbul. A săpat deja câteva hârlețe bune. Din depărtare, printre crucile cimitirului, o vede. Așa fac ăștia. Poate că, dacă nu uită, îi vede ochii. Că-i curios, nu de alta. Săptămâna trecută a săpat la un domn. Profesor. A auzit că abuzase niște copii în satul vecin. Dumnezeu nu doarme. Dumnezeu și mamaisa. Ea îl liniștește. Are pielea albă și basmaua îi miroase a curat. Mamaie, dă-mi sarea, să mai pun în pilaf. Mamaie, e lopata asta plin vârf cu bulgări de pământ. Și după ce plouă, sap greu. Matale știi. În timp ce cară pământul afară, cu toți mușchii încordați, se gândește la grădina bunică-sii. Și-o amintește bine. Are un gard de sârmă, peticit cu leațuri de lemn acolo unde s-a rupt. La marginea grădinii e un șanț; el îi spune, în glumă, „hat”, iar ea îl corectează mereu: — Fratitu’ știe mai bine. — Știe pe dracu’! Cară servieta după el ca un melc de când s-a mutat la oraș. Dă-l încolo! Știe el ce știe... După ce a murit ea, frate-său s-a înșurubat bine în casă. A început să bâzâie că el vrea grădina, dar cu un hectar în plus. Un loc de mormânt, îi spune, de parcă el nu știe ce înseamnă mormânt. Tocmai el. Își scoate telefonul din buzunar. Unșpe. A săpat jumate din groapă. Se uită la sfoara trasă pentru chenar și oftează. Își ridică fesul pe vârful capului. S-a încălzit de-a binelea. Aprinde iar o țigară. Se uită după ea printre cruci. Cu țigara aprinsă, apucă din nou coada hârlețului. Pământul e din ce în ce mai greu. Nu mai face așa! Data viitoare să-l anunțe din timp. Se gândește la servieta lui frate-său. Ăla muncește la birou, el ca prostu’, în pământ sau sub pământ. Zâmbește. Hai că asta a fost bună! E de ținut minte pentru serile din cârciumă. Ce-or să mai râdă băieții! Se tem toți de el, de când l-a bătut pe Anton. Anton cu mușchii beton, făcut acordeon. Râde. Râde și sapă. Se oprește, că-i sleit. Îi e foame. Pilaful și coliva îi lasă gura apă. Ce-o avea în pungă? Mai ia o dușcă de țuică. Își șterge sudoarea de pe frunte. O caută lung. Nu o vede. O aude plângând. Pune mâna iar pe hârleț. Ar trebui s-o sune și el pe Adela. N-a mai fost de mult la ea. De când? Aproape...Nu mai știe. Parcă de Sfântă Mărie. A intrat pe fugă. Nici n-a lăsat-o să aprindă lumina. Mai bine așa. De când a plecat Rodica în Italia, nu mai are niciun rost. I-ar fi dat totul. Bine, dacă nu-i lua frate-său grădina de-un mormânt. Al naibii să fie dacă se mai lasă el înduplecat și a doua oară. Se oprește să-și tragă sufletul. Își ridică privirea. Ea e la marginea gropii. Are ochii verzi și plânge. Ce să-i facă el? Își pune palmele pe pământ și se aburcă afară din groapă. O lasă acolo, la marginea ei, și pleacă legănându-se amețit.