Nostalgii de toamnă

14 ani. Liceu. Profu’ de română tinerel. M-am îndrăgostit, firește. Scriam poezii despre el și el mi le publica prin diverse reviste. Am ținut-o așa platonic vreo 2-3 ani. Vacanța de dinainte de clasa a 12-a. Tabără de vară. Robert (Roby boy) și... nu-mai-știu-cum-îl-cheamă pe celălalt. Mă curtau amândoi de zor. Eu eram uimită. Nu înțelegeam ce e de plăcut la mine. Cu celălalt am avut și un moment artistic: am cântat un duet, „Trandafir de la Moldova”. Pe scenă. Ne-au aplaudat copiii. Îl plasasem în friendzone de la început. Dar Roby, ei bine... băiatul acela cu ochi albaștri, fix cum nu-mi plăcea mie, și blonduț, tot fix cum nu-mi plăcea mie, avea un quelque chose. O tristețe, o depresie, aveam să aflu mai târziu. Suficient de ciudățel cât să-mi atragă interesul. În penultima zi de tabără am mers cu el în pădurea de lângă cazare. Primul meu sărut... oribil! De la al treilea în sus a devenit acceptabil. În drum spre casă am stat lângă el în tren. Aveam să aflu că tatăl vitreg îl bătea crunt de ani buni, răzbunându-se pe el că nu era al lui. Era militar și știa exact cum să bată. Mi-era milă de el. Învățasem din 12 mii de generații de femei din familia mea că iubirea și mila sunt același lucru. Și femeile s-au născut să repare bărbați. Ajunsă acasă, m-am trezit: urma clasa a 12-a și nu aveam nevoie de distrageri. Trebuia să excelez la BAC. Era singurul meu bilet de ieșire din orașul acela mic și trist. Am început să nu-i mai răspund lui Roby. El scria, suna. Eu, nimic. Vreo două luni am ținut-o așa, cu telefoanele lui din ce în ce mai rare. Aveam o durere inexplicabilă când vedeam că sună. Toată clasa a 12-a, în fiecare duminică seara, fie ploaie, zăpadă sau soare, mergeam la Cimitirul Eroilor să mă rog și să aprind lumânări pentru subiecte ușoare și note bune. Într-una dintre seri, întorcându-mă de la cimitir (romantic, știu!), traversam Parcul Eminescu cu umbrela prin ploaie. Fix la ieșirea din parc am trecut pe lângă cineva. Ne-am oprit amândoi după câțiva pași și ne-am întors. Era Roby. Ne-am uitat câteva momente unul la celălalt și am plecat. Roby a reînceput să mă sune. I-am răspuns, i-am explicat chestia cu BAC-ul. A înțeles. Am mai vorbit din când în când, până într-una dintre vacanțele primului an universitar. Eu mă întorsesem din București, el din Iași. Ne-am întâlnit. Două săptămâni nu am ieșit din casă. Au fost două săptămâni frumoase. Mă gândeam zilele astea că nu-mi amintesc ce am mâncat atunci. Parcă îl văd gătind, parcă găteam amândoi. Cert este că nu am gătit doar eu, că l-aș fi omorât sigur-sigur. Mi-l amintesc pe scaunul din bucătărie, vorbind cu maică-sa la telefon: — Unde ești? Pauză. (Am adorat pauza asta ani buni. Am luat-o mereu drept dovadă de maturitate.) — Măcar ești bine? — Da. Apoi ne-am întors fiecare la facultatea lui. Am mai vorbit. La un moment dat, mi-a povestit că vrea să se sinucidă. Mi s-a rupt sufletul. Luasem în calcul mutarea lui la București, dar se dădeau examene de echivalare, chestiuni administrative foarte grele. Măcar i-am distras atenția cu asta. Apoi am renunțat. Roby boy și eu ne-am despărțit. Încetul cu încetul. Niciodată formal. Am auzit după câțiva ani că se însurase cu o braziliancă. M-am bucurat pentru el. N-am avut closure, Roby boy. Asta mă întristează. Îți scriu acum să te închid. Ai fost frumos, ciudat, fermecător. Cum se ia la revedere de la aceste momente, oare? Ne îmbrățișăm imaginativ și plecăm bezmetici prin viață? Habar nu am.