Luiza Oana Grosu

în fața casei mele am sădit doi pomi. unul înflorește primăvara, iar celălalt toamna. cel de primăvară rodește fructe sângerii ca buzele nesărutate încă ale unei fecioare dormind. cel de

spune tuturor pe nume, te doboară, te înalță, te alintă, te învață, cel mai răspândit în lume.

susur de izvor rază dulce de soare surâs de copil… scoici în gri cioburi cenușa corăbiilor – nisipul născând pene pe brațe cerul leagănă zbor – dansul pescărușilor gri în albastru în

Scurt istoric În anul 1817 J.J.Berzelius , urmărind procesul de fabricare al acidului sulfuric, se oprește asupra nămolurilor reziduale și descoperă un nou element pe care îl numește „seleniu“,

Un pitic cu nasul mare Și cu barba de un cot, Ajutat de-al său nepot, Mestecă-n oala cea mare. Își ajută soțioara, C-a alunecat pe scara Care duce drept în vie, Pe o frunză aurie. Și este

seva ta îmi alunecă prin vene contorsionate de încordare ramificate spre celulele periferice ale simțurilor smulse din somnul bolnăvicios al monotoniei goliciunea ta freamătă în buricele

Puișorii de găină Ies la joacă în grădină, Să le dea mămica lor Râme și vreun viermișor. Au hăinuțe colorate, Spălate și apretate, Din puf galben, auriu Ca spicul de grâu

mi-e dor mi-e tare dor de falsele adevăruri din ochii tăi de zilele și nopțile noastre petrecute întâi la întâmplare așteptând căutând sperând printre frânturi de vorbe de mângâieri și de

scârțâie poarta cea veche când plânge vântul bolnav singurătatea umilă a unui suflet bătrân. se stinge lacrima apelor când seara așterne un giulgiu peste drumuri și case pierdute în fum. și

tic-tac tic-tac numără ceasul pieptului timpul dragostei a murit înecat în false iluzii ale răsăritului și apusului vremea responsabilității în secunda febrilă palpită sub pleoapa încercănată

mâna caută furibundă aorta pulsează sângele fierbe în vene urcând spre un anumit punct acel punct căutat zvâcnind de dorință un picior îmbrățișază pe altul încolăcit nu a strigat conștiința

Te-am așteptat în grădină, pe drumul ce duce la moară. Te-am așteptat să-mi aduci frunze, niște frunze ruginii ca amurgul. Am auzit un foșnet prelung și-am crezut că ești tu. Dar nu era decât o

Eram într-o cafenea micuță și îmbâcsită de fum, într-o mahala a Bucureștiului. Stăteam singură în fața unei cești de cafea încă aburindă, dar pe care nu o începusem încă. Pentru un timp privisem