Despre menajul domestic, dar și alte cutii

Când am început, anul acesta, curățenia de vară,

ca de fiecare dată, ne-am împărțit treburile prietenește.

„Eu aleg praful”, și tu, tu ai zâmbit, pentru că praful era mai ieftin.

„Bine, și eu aleg restul”, mi-ai zis, apoi ai plecat pe undeva, pe-afară,

lăsând vântul să șuiere a pagubă

prin ușa întredeschisă.

Și, când pămătuful de praf s-a așezat, firesc, pe rafturile mobilei,

am dat de cutia cu fotografii și m-am oprit.

Te-am strigat în casă, să vii repede, ca la un incendiu

Ne-am luat un pahar de vin și ne-am așezat pe canapea,

picior peste picior,

și am râs cu poftă, răsfoind fotografii alb-negru, așezate alandala,

printre cele color.

Fotografii cu degete-martor pe margini,

fotografii cu rame decupate,

unghiuri nepotrivite, frunți prea înalte,

niște unchi morți între timp,

salate de boeuf pe fețe de masă-nflorate

și cronotop scris cu pix bleumarin: ,, Ne-ptun 1989''

Din unele chiar mirosea vinul de țară prin poză, parcă.

„El e văr de-al doilea cu mine. Uite, era copil și avea degetele așa grase!”

„Îl cunosc, ne-am văzut la o nuntă în ’98 și am făcut și armata împreună, la artilerie grea, pe Șoseaua de Centură, numărul 76.”

Până pe la cinci dimineața, mi-au trecut zeci de salate de boeuf prin fața ochilor, unele ornate cu murături, altele nu.

Uneori am râs zgomotos, alteori doar am zâmbit și rareori am salutat morții.

Fiecare pe-ai lui!

Pe-ai tăi îi știam.

Tu pe-ai mei nu i-ai recunoscut și a tot trebuit să ți-i reamintesc

pe fiecare-n parte.

Părea o cutie mică, dar încăpeau multe poze în ea.

Cred că am răsfoit puțin peste o mie.

Și abia când am ajuns la final,

iubite,

am văzut

că nu era

nicio

poză

cu

noi.