Când

Când am să-nțeleg că ar trebui să iau în glumă sobrietatea ruginie a frunzelor de castan, și să-mi fac din ele, în joacă, culcuș. De mi-ar fi ușor numai, să-mi părăsesc puful zburlit pentru penele străvezii, ce-mi cresc doar noaptea, că mi-e teamă să nu le topească focul zilei. Atunci când mă vei atinge, știu ca voi plânge ultima lacrimă a îndoielii iar zâmbetul îmi va fi rugă, începutul și sfârșitul fiecărei zile, căldura fiecărei clipe trăite pe de-a-ntregul. Nu-mi doresc să știu ce-am să pierd sau să adun câte voi câstiga, doar...să simt.