Lorena Craia

porumbeii sunt în stare de șoc se dau cu vârful ciocului de oglinda dintre noi unde ne uităm când ne uităm unul pe altul? 10 martie 2017, Constanţa

De ce m-apasă tragic această neputinţă De a muta din piatră un miez de nenoroc? Păzit de false gratii, se pare că n-am loc În mine, când sub mine e-o mare de căinţă. Cu grâu de primăvară încins

Marea de ape Să mă îngroape În palma ta O lună pe cer, Un gând efemer, Încă o stea. Doar două miimi Sau două treimi De întrebări... Noi suntem mai vii, Noapte şi zi, Fără

cei care se cred genii s-ar putea chiar să fie pentru că sunt nebuni și nu au noțiunea de modestie nu se deosebesc de ceilalți pentru că nici măcar nu-i vezi trebuie doar să crezi că

dacă în zilele de Marți bei cafea să îți aduci aminte că undeva într-un secol trecut nu foarte departe cineva se golea de ziuă de noapte apoi aștepta sperând că va veni altcineva și îl

știi, atunci când tu îmi verzi capilarele distincte florădesele dezmierzi în căciula ta fierbinte Sena cursă când mă prinde cu antetele de-o șchioapă și de-o vinde și de-o vinde tu bea vin

Ştiam că după cerul zdrenţăros Diavolii se-ntrec în D’arts şi cros Băbuțele, cu aripi sângerii Şi cu bastoane mici, ca de copii, Se întreceau şi ele, câteodată, La o şeptică şuie,

din limba mea ascuţită veninul aspru şi dulce mângâie creștetul dracului aproape de gleznă să-l culce cu ochii mai trişti ca femeia ce-ngroapă copiii de prunci orfan e pământul în care cu

Timpu’-nvârte-n carusel Peruzele în duel; Noaptea nopților prelinge O lumină, ce mă stinge. Scriu cu alb din călimară Cât îți sunt eu de amară; Din creion și rumeguș, Te împing pe

se șterge pământul de ochii mei și se-așază la masă își taie liniștit o felie din copii o întinde pe un fel de pâine închide ochii mei și murmură un fel de rugăciune apoi, cu un

E focul gri de la cenuşă, Acolo zace cartea mea, Şi-n aripa de cărăbuşă Adorm şi eu cu tine grea. Mă arde pântecul de ace, În vocea ta mă răstignesc Şi nu se naşte, nici nu tace, Şi nu se

Sub pleoapa-nsângerată-a nopții O biblie de var Ascunde paşii lungi ai morţii Până-nspre clopotar. În cimitirul vechi al meu, Pe care creşte-un laur, Copil cu ochi violaceu Încalecă un

în timp ce îi tăiam beregata fredonam aria nr. 2 din Traviata ai fi crezut că ursulețul de pluș înțelege mâinile copilului nu aveau cum să se dezlege el țipa eu cântam și ningea ca peste o

nu ştiu dacă este rugăciune destin sau hazard dar s-a întors acasă fără o aripă în cuibul fără o pană şi toate-i păreau în plus pentru o înfruptare cu moartea secunda îți este

Sunt o furnică jos, în pământ, Sunt rămurică în ploi şi în vânt, Sunt o pedală-n roţi de olar, Sunt o petală-n câmpul stelar, Sunt un firicel dintr-un izvor, Sunt un căpeţel de

se lungesc paşii când tragi de drum cu dinţii fum şi palme albe târziu era eram şi eu şi tu, şi frunza umbra ei copii mureau muream şi eu şi tu, şi frunza şi-umbra ei 27

Nemuritori mă ispitesc Cu pelerine de smarald Şi-n plin deşert de suflet cald O ploaie rece primenesc. Cu stele ceru-mi înnegresc. Ah, soare negru, fii herald! Nemuritori mă ispitesc Cu