liviu ofileanu

Cartea de față este produsul unei provocări reciproce, a mea și a poetului Ioan Barb. Un duel al fanteziilor, al sfâșierilor și saturațiilor. Nu sunt culese aici texte din alte volume, ci piesele au fost lucrate acum șase luni, toate sunt proaspete. Tema cărții, așa cum o sugerează și titlul, ține de ședințele de spiritism unde își fac apariția temerile noastre, fantomele trecutului nostru și pasagerele bucurii. Am intrat aici ca să mulțumesc pentru aprecierile unor confrați la care țin. Spor în toate vă doresc!

Uneori, soarele răsare noaptea... Exhaustiv. Felicitări, Vasile Munteanu!

Și eu am de lucru, lucru serios... Atunci, revin și eu la domnul profesor George Pașa, ale cărui opinii le ascult, le judec și le combat dacă e cazul. Mă acuzați de un blocaj al comunicării, anume un raport între ceea ce dorește vocea să afirme și ceea ce izbutește, în termeni mai puțin prețioși... Acest blocaj are loc în judecata dumneavoastră momentană, punct. Așa-zisa ”blasfemie” pe care o descoperiți în primul vers spune totul despre felul îngust al perspectivei dvs. (momentane)de a intui resorturile metaforice; epitetul banal de ”copil nebun” nu e o blasfemie, nici un ”o luare în răspăr” a lui Dumnezeu. Decontextualizați cu o ușurință copilărească și totuși, răuvoitoare un termen simplu (știți foarte bine că nu e vorba de invocarea unei nebunii autentice în versul cu pricina). Apoi, ”d” de la Dănuț, nu are legătură cu un prenume al meu mai puțin cunoscut în public, cum se vede că o insinuați... Puteam scrie cu ”d” de la Dunăre, Denisa, Dumitru ș.a.m.d... Ceea ce numiți dumneavoastră ”confuz” în textul meu, anume felul în care are loc o descriere metaforică a lui Dumnezeu - este chiar punctul ei forte. Dar, de multe ori pădurea nu se vede din pricina copacilor. Regret că v-am deranjat atât de mult cu un text fără nici o valoare.

E zi superbă zi de iarnă astăzi. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea. Totuși, am să mi-o stric fiind vertical mai departe. În primul rând, nu mi-am dorit să fac din textul meu un ”dumnezeu”, așa cum vrei tu George (dacă domnule profesor este o ipocrizie...), dimpotrivă, am adus o laudă Lui. Dacă te deranjează acest lucru, nu cred că era nevoie să afle toată lumea. Iar dumitale ai scris: ”Dănuț ăsta pare a-și fi suficient sieși, ca Nastratin Hogea.”. Dacă nu Dumnezeu ”pare” suficient sieși (ar fi culmea), atunci ”trebuie să pară” proiecția autorului, un soi de Hogea care face pe deșteptul până dă în gropi. Atunci, lucrurile sunt foarte clare... Dacă atoatesuficiența invocată de tine nu este o laudă implicită, despre ce mai vorbim aici? În plus, eu nu văd în poem nici un copil care vorbește, ci e doar emisia unei voci, nu se știe a cui, probabil a autorului. Reveria este trântită la pământ în ultimele versuri, când limbajul de stradă (sau firesc) repune zidul morții în fața lui Dumnezeu. Tu nu îl negi pe Dumnezeu, ci îl iei la mișto. E meritul meu că am spus că iei acum cunoștință de El.

Tuturor, cu stimă: Paul Gabriel-Sandu, mulțumesc de trecere.
Iulia Matei, Ioana Geacăr, Ottilia Ardeleanu, Teodor Dume și George Pașa - vă mulțumesc pentru lectură și semn. Se pare că toată lumea a priceput că poemul vorbește efectiv despre dragostea lui Dumnezeu, în afară de domnul profesor Pașa, care îl vede ”suficient sieși” pe ”Dănuț ăsta”. Eu zic că e un lucru bun, chiar dacă îl tratați, domnule Pașa, pe Dănuț (alias Dumnezeu) drept un suficient sieși: e semn că ați auzit de El. Probabil, acestea sunt versurile de unde ați dedus că Dumnezeu se laudă: ”vine la tine fără să facă un zgomot,/nu se laudă cu surzenia lui,/ nu dă din coate.”.

Salut o altă poetă bună de la Nord. Felicitări!

Felicitări, George Pașa! E uimitoare asemănarea titlurilor: Detașat pe frontul minunii (George Pașa) și Minunea va veni mai târziu (Silvia Goteanschii), semn că poezia vine de undeva… Evident, îmi doresc volumul…

peiorativizează

Chiar dacă textul de mai sus e trecut la rubrica “personale”, el este, totuși, un text vizibil. E ca și cum ai spune că scrii numai pentru ochii tăi și o faci într-o piață. Acest articol evocă o lipsă de empatie (lucru normal, având în vedere implicațiile psihanalitice): “Cel mai bine îmi stă în robă de cititor. Lecturez și judec. Lecturez și judec. Îmi dau singură verdicte. Nu mă vede nimeni când oftez, când mă bucur.”. Doar că aici judecățile sunt “cam” publice… Adevărul e altul: indiferent dacă o carte te marchează sau nu, asta nu înseamnă că nu are valoarea ei. Și de aici pleacă o discuție veche: pentru cine scriem? Autorul trebuie să facă vreo concesie spiritului comercial? Își mai dorește el să spună ceva nou? Așa cum s-a priceput, Zepeda a spus destule. Că i s-a urcat genialitatea la cap e o altă poveste. Dincolo de interpretarea textelor în cheia unui traseu pretins al paradigmei cărții, demers dublat de o „sinceritate” dezarmantă (cititorul se pune în locul personajului), se ascunde un hohot de râs, iar acest lucru e posibil din două motive: mimând o logică “deficitară” a paradigmei, se citează trunchiat – meteahnă veche prin care poți demola un edificiu la prima vedere, fără a insista pe episodicul scriiturii și nici pe punctul de pornire al cărții, deși el este „antropofagia culturală”, dorința eminamente absurdă a lui Zepeda de a fi original sacrificând, precum Manole, câte o Ană la temelia operei sale. No, iată c-am zis-o. Desigur, Zepeda a știut că nu poate fi original, a știut că e nebun și voia să se vindece. Apoi, a înțeles că are de scris în pușcărie “pe viață”, revelație care l-a împins la ultimul act original: suicidul. Desigur, un criminal sadea, un nebun, însă nu trebuie omis un amănunt – că era un profesor de literatură care nu a fost așa, el a devenit un obsedat… Dar, autoarea acestui articol perativizează substanța cărții – fiindcă lectura are loc pe suprafața bagajului de cunoștințe al cititorului pe care îl reprezintă. Se pare că driblingul ironic prin textele cărții eludează aspectele culturale, biografia, faptul că Zepeda se trage din etc. Astfel, se deformează efectiv sensurile urmărite de autor pulverindu-le în subiectivism ieftin, ca și cum ironia subiectului față de sine ar fi fost absentă... În concluzie, cititorii de suprafață pot fi convinși că autorul cărții e totuna cu subiectul ei dezaxat... Că lucrurile nu stau tocmai așa, și că acest articol este un colaj din texte care își conțin doza programatică de „delir” (texte care vorbesc mai bine despre subiectul cărții decât ironia fină la care le expune Cititorul) – avem dovada unei „neînțelegeri de gust”. Poate că autoarea acestui articol își vorbește sieși cu sinceritate, însă atunci cade varianta că domnia sa a priceput paradigma volumului (lucru ce nu reiese din rândurile sale). Eu îi mulțumesc pentru lectura cărții, pentru incursiunea în Iad: un traseu pe care l-au explicat alții mai bine decât am făcut-o eu aici.

Felicitări pentru debut, Silvia!

Deci îl ai pe ”bărbatul fatal”(căutându-l, dorindu-l în prima strofă)și, nu îl ai - așa cum reseie că el trebuie să apară. Îmi place construcția dar, finalul primei strofe e mult mai puternic decât al celei de a doua. Eu aș schimba strofele chiar dacă pare o impietate...

Felicitări, Mirela Lungu! Și cum e prezentată copios de scriitori consacrați, apăi cartea merită citită, no!

Cred că e vorba de o întâlnire autentică a două spirite care nu vor să iasă cu orice preț în evidență, oameni care tac și scriu… Salut cartea scriitorului Liviu Nanu și articolul domnului profesor George Pașa, bine închegat, semn că a lecturat cu interes acest volum de poeme. Felicitări!

Am citit câteva texte și cronica domnului Tudor Cristea pe marginea celui de-al doilea volum al poetei Adriana Lisandru, fapt care m-a convins de harul acestei voci. Dacă adăugăm la travaliul creativ și pe cel existențial (cu suferința sa) obținem secretul unei poetici a nuanțelor și concretului tragic de tip Mariana Marin. Pentru că mulți autori plâng fără rost în textele lor, consider scrisul Adrianei Lisandru trăire autentică. Felicitări, Adriana!

Chiar și nesusținut de textele escortă ale unor poeți supercunoscuți, Leonard Ancuța se dovedește un autor al sensibilului tenebros, stăpân pe groaza și uimirea celorlalți prin bruscarea ostentativă a pudibonderiei și fariseismului ”girat” de bunul-simț al moralei creștine. Revenind la ”reclamă”, e cazul să spunem că există cărți care au norocul unei popularizări nemeritate și altele care suferă rușinea de a fi citite numai de viitorime, caz sub incidența căruia autorul de față sperăm să nu intre niciodată. Ca și coleg de site (sau de literatură)te felicit pentru realizările tale!

Dragii poeți Ottilia Ardeleanu, Florin Caragiu, Angela Nache-Mamier,Teodor Dume, Anni-Lorei Mainka și George Pașa - vă mulțumesc pentru susținere!

Cuprinzătoare prezentarea domnului Liviu Comșia, semn că a disecat poemele colegului nostru Liviu Nanu. Felicitări pentru îndemnul la umor și nostalgică frumusețe (textuală, postmodernă)care vine din partea recenzentului, dar mai ales a autorului!

Criticul Romul Munteanu a fost un far, iar cărțile domniei sale au rămas. Fac parte dintre cei care le-au citit și apreciază valoarea lor. L-am văzut prin anul 2000, la o întâlnire a scriitorilor de la Deva, pe atunci încă mai vedea și avea o coamă leonină albă... Dumnezeu să-l odihnească!

Felicitări autorilor! Mai ales că sunt de-ai casei...

Evident, poemul ”curge”, narativitatea e condusă destul de bine. Se simte poetul, naturalețea sa. Eufonia involuntară a verbelor poate obosi. O stea pentru ”ghidușia” poetei:
”râdeam, îi spuneam
c-am să-mi pictez mustățile cât se poate de lent
urechile lungi de iepure
guma albastră o voi lipi sub marginea mesei
acolo
vor căuta un tunel”...