liviu ofileanu

Ligia Pârvulescu,
am respirat aerul desuet al poemului dv. care poartă titlul unui film și am remarcat tendința către reflexivitate, buna dozare a efectelor. E o poveste tristă, de fapt, veșnica poveste a iubirii care ne ridică părul pe ceafă indiferent de vârstă...

Petruț Pârvescu,
”oul mai tare îl lua pe cel slab”,
un singur vers am citat dintre cele bine croite, fiindcă aici are loc o confruntare după care mai tânjește copilăria, ca un motan închis afară. Atmosfera rurală, obiceiurile și datinile specifice creștinismului de rit catolic și ortodox, întreg coloritul satului cu întâmplările sale neaoșe, cu harul sănătos al țăranului sunt evocate în majoritatea poemelor tale, lucru care include poezia ta pe calapodul liricii unui Benjamin Fundoianu, Pillat dar mai ales M. Sorescu. De remarcat personajele care se perindă prin poeme, ale căror nume sonore sunt ușor de memorat.

Cu stimă, liviu ofileanu

Ecaterina Bargan,
”Cel care pleacă ia cu el un sfert de suferință” - spune poetul persan Hafiz, tu închei într-o sinonimie semantică:
”vreau doar să visez, măcar să visez momentul în care eu sunt cea care pleacă prima
să nu mai port în mine numai plecările tale”...
M-a impresionat discursul tău, de fapt o gesticulație care mizează pe contrastul creat dintre strict-necesarul ființei și dorințele ei greu de împlinit.
O zi bună, liviu

”răsăritul curge la rigolă” - cred că merge ca un titlu...
Poemul îmi place fiindcă are ceva din incantația necontenită lângă un altar,lângă o ureche surdă... descrierile cadrului interior fuzionează fericit cu observațiile asupra exteriorului, autorul se pândește scriind poemul și dezvoltarea textului în funcție de premisele unui social angoasant:
”Îți trec locuitorii gândului agale prin frunte ca gloanțele la împușcat
iar mâneca se-nfige în omături si porțelanul gulerului sub cap.
Te simți într-un clopot empatic perfuzând viitorul”.
Între arome și pliculețe de ceai - cadru tipic englezesc sau rusesc datorită samovarului, subiectul are suficiente doze de sensibilitate și aplomb metaforic din care să extragă variante și forme ale poeziei axate pe meditație și imagini de efect precum:
”Așezată pe scaun, cu vorbe puține, femeia face portretul pruncului din pântece până
încep sa-ți crească în barbă peri albi de bunic.
Și luneci înainte precum păpușile din orologiul turnului cu brațele deschise către un nepot imaginar.”

Anca,
”o singură poveste”, mă duce cu gândul la Paradisul pierdut,
la decăderea iremediabilă a omului, pe care nici vrăjitoarele nu-l mai pot ridica din deșertul propriilor convingeri. Îmi place poemul tău pentru nota optimistă a versurilor de început și mijloc, unde creionezi lumea care ar trebuie să fie cu adevărat:

”desenez copii în brațele mamelor
drumuri perfect drepte
și neapărat zâmbete tuturor”

”apoi mă apuc de corectat
toate poveștile triste
de schimbat sfârșituri
în începuturi
de înviat morți
cu apa vieții”

Angela Nache-Mamier
a obișnuit cititorul cu diverse moduri de fluidizare ale poeziei pe care o scrie, și în textul de față recurgerea la lucrurile esențial umane dau tonul unei melancolii cu timbru personal. Poemul e o rostire molcomă, de om care a văzut multe și care știe să aleagă vieții părțile principale, cum să le diversifice. Astfel, dincolo de iluzii rămân bucuria de a fi fost viu, ”nimbul chipului fericit o părere
cât o secundă”, speranța și amintirea, ca niște buzunare ale sufletului:

”doar prin ele aceste suave amintiri
mai îmbogățim orizontul țărâna firul de iarbă
pe care călătorim îngerește pădurea iubirea
poemul frica ori bucuria de-a FI”

Cu fiecare text al Ottiliei Ardeleanu descopăr o anumită tematică înconjurată
ca un nucleu de învelișuri protectoare - cuvintele care transportă sensul.
Și, încet/încet iese la suprafață câte ceva din ”enigma Otiliei”, anume vocația dialogului cu elementele primare - dragostea, viața, moartea și trecerea timpului, mai nou un motiv ”original” precum repartizarea afectivității pe eșantioane de timp, dar și nuanțele realului imediat, ascuns între lucruri și pe care ochiul atent al autoarei îl ”deșurubează”:
”Sângele ei nu pare de viperă. Este alb strălucitor, un alb nevinovat, inocent. Ce să mai... imaculat. Așa cum știi că este dalbul. V-ați fi gândit vreodată că și zăpeziul poate fi urât, rău și criminal?”
Mai descopăr în acest text miza pe căutarea afectivității, a modurilor în care afectivitatea se livrează între oameni, și de aici avem un ”ochi al soacrei” dar și unul de femeie împlinită care știe ce observă și cum ar trebuie să se petreacă anumite lucruri, anume un domeniu al sensibilității care nu are în ce să se oglindească. Și, paradoxal, poate că este bine că este așa, altfel autoarea ne-ar lipsi de aceste pagini scrise bine.
Cu plăcerea lecturii,
liviu

Mihaela Roxana-Boboc,
ai reușit să așterni în câteva tușe culoarea emoției, al cărei meșteșug numai dragostea unui spirit curat o desface în petale sonore.
Cred că ultimul vers poate fi eliminat. Bravo!

George Pașa,
”înflorituri pe o cruce de lemn”,
cu adevărat la asta se vor reduce cu toatele...îmi place poemul tău pentru faptul ai temperat accesele negative prin contragreutăți ca ”scoaterea gărgăuniulor din cap” și morala din final.
Cu stimă, liviu

Ottilia Ardeleanu,
îmi place felul mitraliat al descrierii ”jumătății strâmbe”, jumătate ”predestinată” de care nu putem scăpa nici dincolo de mormânt fiindcă roadele ei, așa cum le-am lăsat fiecare dintre noi vor face vie amintirea noastră. Există în text suficientă forță ca el să impresioneze.

poemul meu din munții Azi

dacă mi-aș reîntâlni prima iubită/
odată cu bucata de măr uitată în gât/
ochii mei uscați după tine ani la rând/
fără ajutorul sforilor de păpușar se deschid către lume//

ar fi o dovadă că totuși/
nu îmbătrânesc așa cum mi-am propus/
să caut zile-n șir prin oglinzi chipul de atunci/
și parcă l-aud făcând înconjurul lumii tale cu tramvaiul/
să o conduc pe fata din tine acasă//

luna ar da să intre în cameră ca o pisică pe fereastră/
să-mi bea tot laptele din inimă/
afundată în pieptul meu ca umbra beduinului pe nisipuri mișcătoare//

și ce aș face atunci/
fără teama că vine ziua de mâine/
probabil aș visa ploaia aceea/
care începea de la trei metri deasupra pământului/
pe când scriam cu săruturi primele poezii pe spatele tău//

dacă ai redeveni prima iubită așa cum te-am știut/
pendula în formă de târnacop s-ar opri din scobitul în carne/
atâta vreme ca toți necunoscuții să treacă prin fața mea/
și să mă aranjeze ca pe un tablou într-un cui/

ștefan ciobanu


Sper să îți placă. Cu prietenie, liviu

Sorin, poemul tău reprezintă o abreviere a temei care circulă din belșug prin textele noastre... mulțumesc pentru dedicația peste care am dat întâmplător, știi tu unde...

Ștefan Ciobanu, te felicit pentru volumul de poezie. Iartă-mă pentru faptul că nu pot participa direct la lansarea cărții tale, mă mulțumesc numai cu lectura cărții tale.
Încă o dată, felicitări pentru poezia ta!

Acum am văzut! Felicitări tuturor!
E multă poezie bună aici.
Cred că nu a fost o treabă ușoară pentru juriu și de aceea trebuie aplaudat.
Succes, pe mai departe câștigătorului Leonard Ancuța, e la înălțime.
Cum spuneam și în poem, ”e nevoie de o crimă perfectă pe scara A4”.
Vă respect pe toți, cu stimă, liviu.

Ioana Geier,
aveți aici o variantă abreviată a ”Morții căprioarei”, de N. Labiș.
O singură obiecție: priveam și nu ”priviam”, apoi, pitulată și nu ”pitulită”...
Și mie mi se mai întâmplă.
Cu prietenie,
liviu

Bun venit!
Există în poemul dv. căteva influențe ale credințelor orientale, altă viață, dimensiune temporală etc., alături de creștinism. Nu este însă o noutate și presupun că nici nu mizați pe așa ceva. E de cules de aici temperamentul domolit al unei persoane cu sufletul curat. Felicitări și, la mai mare...

Așa cum ne-a obișnuit, Emilian Valeriu Pal dezvoltă în proza lui paleta existențială, cu personaje notorii ale spațiului și timpului său. Practic el își scrie/descrie semenii cu ochiul atent al judecătorului milos, hașurând planurile și limitele fiecăruia cu sentințe a posteriori asupra condițiilor vieții și un anume pitoresc ”poetic”, fiindcă înainte de toate el este un poet bun care știe cum să condimenteze o atmosferă. Chiar dacă personajele există sau nu, este evidentă ușurința cu care autorul poate creiona fulgurant portrete posibile și interesante.

Felicitări domnului Paul Gorban pentru recenziile scrise foarte bine.
Succes pe mai departe!

Ștefan Ciobanu,
eu recunosc că ești un poet bun și chiar mi-ar place să îți citesc și creațiile din carte. Aș vrea doar să îți spun un lucru ca de la poet la poet: nu te aștepta să fii iubit. De exemplu, eu n-am avut parte de nici o lansare a debutului meu cu \"corigent la fericire\", carte premiată, spuneau că nu au sală, că asta și cealaltă. Când scrii bine, îți pierzi așa-zișii \"prieteni\". Crede-mă pe cuvânt.
Cu stimă,
liviu ofileanu

Se poate afla cu ușurință că în spatele acestor cuvinte stă un spirit pus pe șotii, în sensul de ludic al creației. Întreg poemul e o poetizare cu câteva sclipiri interesante. Ca să se poată obține un echilibru între calitate și cantitate nu este nevoie doar de câțiva termeni luați dintr-o carte de magie, sau simpla deformare a limbii conform \"graiului\" stâlcit al vrăjitoarei. Din combinația prelucrată a strofelor de la fiecare oră s-ar putea obține un poem condensat, cu forță expresivă. Iar \"vrăjile\", să difere un pic prin elementele indicate. Oricum, totul rămâne în seama autorului acestor versuri.
Succes!

George Pașa,
sunt curios cum ar fi \"da capo?\"...probabil, tot așa: banii evită coliziunea cu frumosul! Consider acrostihul tău o încercare de alfabetizare a mojicilor care au lăsat Arta a cincea roată la căruță. Felicitări!
Cu stimă, liviu