Liviu Nanu

Domnișoară Diana, observ cu plăcută surprindere că avem ceva în comun: amîndoi am publicat primele texte pe acest site, în luna aprilie, e drept, eu cu 5 ani mai devreme. La fel de plăcut surprins am fost, văzînd că al doilea volum de versuri vă este cunoscut, și sper, apreciat. Un scriitor trebuie să comunice cu cititorii dar și cu ceilalți colegi de condei, iar acest site oferă cadrul necesar, folosit de unii din păcate, exclusiv pentru comunicare și mai puțin pentru literatură. Nu același lucru se întîmplă cu dumneavoastră, observ o aplecare spre lectură și un nerv în condei care vă face cinste, deși practicați o lirică mai puțin familiară mie. Am devenit curios și am să vă urmăresc evoluția pohetică, din primele texte încă nu mi-am făcut o părere clară, se pare că vă place să experimentați, ceea ce este bine, uneori drumurile cunoscute, chiar dacă nu sînt fundături, nu duc spre marea poezie. Onorat de comentariu.
Iacob, m-au furnicat buricele degetelor și nu m-am putut abține cu ultimele versuri, care în opinia mea, ar fi trebuit să pună bomboana pe colivă sau colacul peste pupăză.

zapada, ai ghicit.

Am remarcat prima strofă. Pe urmă, mai ales în a doua, parcă ai încerca o explicație.

Un articol la obiect, Bianca merita și o astfel de lectură. E o carte pe care am citit-o cu plăcere, se pare că nu sînt singurul.

Anni, se zice că dacă vrei să ascunzi ceva, cel mai bine e să-l lași la vedere. Totuși, scopul acestui jurnal nu este de a-l ascunde vederii celorlalți, mai degrabă ar putea fi numit un fel de jurnal deschis, interactiv, în care și alți colegi pot lăsa gînduri legate sau nu de tema propusă de mine. Onorat de trecere și comentariu.
Cred că pe 5 mai voi ajunge la Zalău. Dar dacă tot ajung acolo, nu ar fi frumos să fac un mic ocol de genul Satu Mare-Baia Mare-Bistrița-Reghin (la Reghin chiar am un amic)-Tg. Mureș-Mediaș-Sibiu-Rm.Vîlcea-Pitești (sau Caracal)-Roșiori? Mai trebuie doar să găsesc un hotel ieftin la Satu Mare sau Baia Mare. Dacă citește cineva din zonă, acest gînd, i-aș mulțumi să-mi dea o sugestie.

Silviu, parol că ai zis-o. Voi oltenii sînteți sclipitori uneori.

O melodie populară, cu versuri la fel de frumoase și sensibile, în care interpreta (căci e vorba de o tînără și bănuim frumoasă româncă din mediul rural) e pusă într-o situație dificilă, mai precis e pusă să aleagă între doi pețitori care au venit la mă-sa s-o ceară de nevastă.
Așa cum bănuiați, unul dintre ei este manelist, angrosist sau investitor strategic, prin urmare plin de bani și conturi babane, dar cu fizionomie mai nașpa, adică probabil are chelie, burtă și dublul vîrstei tinerei în cauză. Celălalt stă mai bine la capitolul înfățișare exterioare, și așa după cum ne spune și interpreta, e ok. Nu-i cunoaștem profilul moral și intelectual, dar din căldura versurilor bănuim că este un tînăr student sau muncitor la patron, pentru că mijlocele sale de subzistență sunt modeste, altfel n-ar mai exista dramă și cîntecul n-ar mai avea nici un chichirez.
Tînăra nu-și consultă părintele de gen feminin, de cel masculin nici măcar nu amintește, dar tot apare un al patrulea personaj, personificat într-un pui de cuc. Deși pui, se pare că puiul are destul discernămînt, așa că fata noastră apelează la serviciile acestuia și-l întreabă, evident, pe care dintre cei doi să-l aleagă. Eh, și aici, la final, intervine revelația, stă cheia versurilor, aici întîlnim înțelepciunea proverbială a poporului român (reprezentat prin puiul de cuc, evident), care în fața unei situații complicate, alege calea aurită, de mijloc, ieșind din cauză, dar încercînd să-și păstreze autenticitatea. Concluzia ar fi că „e bine să fiu băgat în seamă, dar nu-mi asum nicio răspundere). După cum ați ghicit, puiul de cuc alege calea cea mai ușoară, răspunzîndu-i tinerei că problema, deși îl onorează, totodată îl depășește, așa că poate să dea cu zarurile sau în bobi, sau să meargă la mama omida, doar de ea depinde momentul de inspirația.
Cum vă spuneam, e o melodie frumoasă, o cîntă chiar (pe ritm de jazz) și Teodora Enache, o cîntăreață deosebită.

Nu se întîmplă o nenorocire în lume, fără ca mass media românească să nu apară hop-țop, ca un hoitar, în depistarea vreunei victime românești. Așa s-a întîmplat la tsunami, la atacurile teroriste de la New York, Madrid sau Londra, și acum, la atacul terorist de la Universitatea din Virginia. Și dacă îl găsește, l-a și făcut erou național pentru o zi, chit că omul nici nu mai avea legături cu patria de ani de zile. Iar dacă nu-l găsește, presa noastră cercetează, doar-doar va găsi vreo amantă, vreo soacră, sau vreun copil din flori, care să facă legătura între victimă și țărișoara noastră, atît de greu încercată. Cred că și cetățeanul canadian de origine română, care a aruncat cu crenvurști în președintele Iliescu, ar putea deveni erou național dacă, dintr-o regretabilă întîmplare ar deveni victima vreunui pistolar părăsit de gagică sau dat afară din slujbă.
Am văzut la televizor o fază (repetată, pentru a le intra românilor în cap, de cîteva zeci de ori) în care un cetățean își lovea caii cu biciul și cu toporul. Pun pariu că dacă din întîmplare, aceeași televiziune i-ar fi luat cetățeanului un interviu, înainte de întîmplare, și l-ar fi întrebat cum e cu agricultura, de exemplu, l-ar fi găsit un cetățean onorabil, cu familie și gospodărie (rurală, bineînțeles) exemplară. Astfel de indivizi abrutizați întîlnim și duminica la slujba din biserică, la cîrciuma de peste drum de casa Domnului, sau pe șoselele patriei, conducîndu-și atelajul/mașina/bicicleta. Sunt ei vinovați pe de-a ’ntregul, sau sunt victimele societății, a legislației și a educației? Același individ pupă icoana Maicii Domnului cu pruncul Isus, ca un bun creștin, apoi își snopește în bătaie nevasta și copiii. Ba chiar și animalele. De fapt am mai scris despre o astfel de întîmplare reală, într-o proză scurtă, nu știu cît de bine mi-a reușit.

Mici modificări

Luana, cu scuze pentru întîrziere îți răspund că am pe mînecă mai mulți sfinți. Ãsta e Placentarie dar poți încerca și cu Nafonfil, sînt sigur că Daniela va spăla toată săptămîna vasele, dacă așa e rînduiala. Ieri am auzit un banc, provenit din sursă evreiască. Un evreu se plîngea la sinagogă de mama focului și își smulgea părul și barba \"Doamne, ce să mă mai fac, fiul meu s-a făcut creștin\". Dumnezeu îi răspunde după un timp, oftînd \"și al meu\". Uimit, evreul îl întreabă: \"bine, și atunci ce e de făcut?\" Răspunsul vine repede \"un nou testament\"

romy - m-ai ghicit, onorat de comentariu.
noemi - nu m-ai ghicit. Aici trebuie să dezvolt ideea. Îmi spunea un critic literar că indiferent de text, poate să scrie despre el de bine, de rău sau neutru. Iar cititorul poate să-și dea și el cu părerea la fel. În funcție de sensibilitate, desigur, de lecturi, de starea de moment ș.a.m.d. Dacă vrei luăm cea mai frumoasă poezie și o facem praf. Te bagi? Eu cred că poezia poate fi comparată cu un puzzle. Luată pe bucăți nu-ți transmite nimic, dar văzută în întregime poate fi ceva de capul ei. Dacă ție nu ți-a transmis nimic, este evident, vina mea. Dar nu pot împăca pe toți, tocmai de aceea spuneam că am un segment restrîns de cititori, cu care intru de obicei în rezonanță.

Da poți scrie despre tot ce vrei tu. Mai ales despre trecut, despre fotografiile sepia cu bunicii în haine de sărbătoare, despre gutuile din fereastră, despre copilărie în general. Nostalgia trecutului va fi mereu subiect de inspirație, materialul este inepuizabil, fiecare are propria experiență. Ai cîteva versuri care mi se par a fi legături mai puțin inspirate (Croce spunea că și ele, \"zeppe\" adică, au rostul lor, important e ste să nu fie prea multe și să nu ne agățăm de ele). Dar uite, ceva îmi spune că am mai discutat pe tema asta.

Iacob, ai dat pagina mai departe și bine ai făcut. Ai dreptate, un rol, îl are și critica, și chiar foarte important. Cititorul rămîne de cele mai multe ori derutat citind un poem recomandat de critică. El rămîne surprins, își zice în sinea lui \"ok, înseamnă că e un poem bun, criticul X sau Y îl laudă, apare și în R.L. sau Luceafărul, nu sînt eu în stare să-l pricep, mă duc la clasici, acolo e nivelul meu\". Despre beție, am scris și eu ceva într-un comentariu mai vechi, mult prea vechi pentru a-l mai sta să-l caut. Acolo spuneam că poetul trebuie să fie într-o anumită stare de spirit pentru a putea scrie ceva deosebit. dacă starea aia nu există în mod firesc, atunci o poate autoinduce prin drog. Iar cînd spun \"firesc\", de fapt greșesc, e vorba de cele mai multe ori de stări patologice, eu nu am văzut pînă acum un poet de geniu să fie normal la mansardă.

Dana, pe mine m-a luat valul, și în loc să-ți spun că prezența ta m-a onorat, am debitat tot felul de prostii. Ideea era că în palidele mele demersuri lirice, încerc să fiu sincer și să transmit o emoție. Uneori reușesc, alteori nu. Pentru mine asta face diferența dintre poezie și un alt fel de text, gînduri de exemplu. Mă mai joc și cu metafora, sau mai degrabă ea se joacă cu mine, cum făcea Creangă cu mîțele. Eu recunosc faptul că îmi place să experimentez, dar de multe ori am surpriza ca un text scris direct în fereastră, să fie mai bine primit decît altele, mai elaborate, de obicei revin de mai multe ori pe texte. Probabil cititorul simte sinceritatea discursului și emoția, iar avantajul site-urilor este feed-back-ul și comunicarea. Despre cărți numai de bine aș spune, și mie mi-ar face plăcere să citesc o carte scrisă de tine, așa cum am în bibliotecă peste 60 de volume ale colegilor de site. Păcat că librăria virtuală nu funcționează așa cum ar trebui, la cei 20.000 de membri, nici n-ar trebui să existe cărți pe stoc, și aici poate am partea mea de vină, a fost ideea mea, proiectul meu. Dar aici, pe agonia (cu unele excepții) lumea vine mai mult pentru socializare, pentru comunicare, partea strict literară parcă ar rămîne undeva, în fundal. Promite-mi că mă anunți cînd vei face lansarea, eu dețin recordul la participări, cred că am fost la cel puțin 17 lansări ale colegilor de pe agonia, îmi sînt dragi cărțile și oamenii care le scriu.
Ted, onorat de prezență, am înțeles mesajul, în ciuda titlului :)

Dana, vorbeam cu un prieten, zilele trecute și constatam cu oarecare tristețe că cititorul de azi găsește din ce în ce mai puțin sentiment în poezie, din ce în ce mai puțină emoție, și aia, disimulată foarte bine. Și atunci se îndreaptă spre poeții din secolul trecut și regăsesc acolo și emoție și idee. Poate ăsta este și motivul pentru care nu se cumpără poezia de azi, cărțile se prăfuiesc prin rafturile librăriilor, iar site-urile de profil nu reușesc să dea o direcție clară, în ciuda manifestelor de tot felul. Rămîn la părerea că tot ce se publică în spațiul virtual este experiment mai mult sau mai puțin reușit.

Nu știu ce vei face cu textul acesta, dar eu îl văd într-un volum. De gînduri, versuri sau poeme în proză. Mai puțin contează, vreau doar să las un semn de respect aici, și să-ți spun că aveam și eu în lucru un text \"Roșiori-București în 14 halte\", cu personaje din personalul foamei, dar probabil nu-l voi mai finaliza.

Un poem foarte frumos, cred însă că trebuia să-i dai o altă formă pentru a-lpune mai bine în valoare.

S-ar presupune că ești poet de curte, Sile. E firesc să vezi partea frumoasă și idilică a țiganilor, cînd ai în față purcelul de lapte cu mărul în gură și damigeana de zaibăr sau sticla de whisky (după caz) lîngă tine. Și nu te contrazic, ba chiar îți dau dreptate, la urma urmei, poetul vede ce vrea, nu-i cere nimeni să scrie adevăruri. Eu nu am talent să scriu așa frumos despre ei, dar recunosc, m-au impresionat și pe mine, cînd am fost în cimitir, a doua zi după Paști, și tot cimitirul era plin de fumul de la grătarele lor și de cîntecele lor, mînca-ți-aș, că doar era loc de odihnă și verdeață, oamenii veniți să-și plîngă în liniște adormiții, plecau toți cu un gust mai mult decît amar. Dar trăim în România și aici totul este posibil. Poezia este frumoasă și (sînt convins) sinceră. Tocmai de aceea mă întristează. Aș fi curios dacă și nea Vasile, căruia un personaj pitoresc și minoritar i-a tăiat gîtul copilului său pentru o datorie, ar fi în stare să scrie așa frumos. Probabil că da, dacă ar sta cu purcelul în față și damigeana pe masă. Apropos, știi cum sînt cămătarii? eu știu unul cu patru mașini în curte și trei case (din recuperări). Singurii pe care îi accept sînt cărămidarii, lăutarii și ăia cu căruțele. Benga!

Chiar dacă poezie este scrisă în aprilie 2007 și comentariul meu va apărea datat 4 decembrie 2006, tot am să-l las. Este ca o întoarcere în timp și poate tocmai această situație m-a făcut să las aici un semn, deși eu sînt un cititor mai discret.
Ai scris un poem frumos, m-am regăsit pe alocuri în el, adică ai reușit să transmiți sentiment și emoție, ceea ce este obligatoriu într-o poezie. M-au derutat însă puțin versurile lungi, ca un discurs care, poate ar fi trebuit punctat mai mult și mai puternic, accentuat din cînd în cînd.

Daciana, Anghel - Poveștile lui Dănuț făceau parte dintr-un ciclu de \"pastile\" care apăreau într-un săptămînal local prin anii 1998-2000, cînd au fost cenzurate, în ele apărînd figuri de consilieri, primari, medici ș.a.m.d. toți cocoțați pe niște piedestale de pe care nu îndrăznea nimeni să-i coboare. De atunci nu mă mai pot manifesta decît în spațiul virtual, dar cum toți seamănă între ei, fie că sînt din București, Satu Mare sau Craiova, cititorii au găsit imediat legături cu cei de-acasă. În presa locală nu pot publica așa ceva, în orașele mici nici nu știi pe cine ciupești și cine țipă, patronii de restaurante sau depozite engros susțin din plin filiale locale, (ba chiar le și conduc), și unii dintre ei sînt chiar consilieri, adică tocmai cei care aprobă bugetul publicației la care fac referire. Mă simt onorat că prozele mele plac unui segment (mic, e drept) de cititori, și prezența voastră aici îmi dă speranțe.
Vă urez sărbători luminoase și fericite, alături de cei dragi!