Liviu Nanu

Un text care ar trebui dezvoltat, tema este generoasă. Final foarte bun.

Maria, sînt oameni care știu să aprecieze și să se bucure din puținul pe care îl au la dispoziție. La fel și unii cititori, reușesc să scoată perlele din noroi. Nici nu-ți închipui cît m-a bucurat comentariul tău, ai intrat pe aceeași lungime de undă cu mine și ai surprins cîteva dintre \"pietrele\" acestei povestiri, în aparență simplă și banală. N-am vrut să dezvolt teoria sîrmei, a făcut-o alt prozator român (Cimpoeșu, în \"Simion Liftnicul\") mult mai bine, ar fi însemnat să-l copiez, și asta nu mi-am permis.

Adela - Da, patru tonalități diferite, asta am încercat. Poate ar fi trebuit să le zic \"pseudoelegii\".
Vasile, 4 nu înseamnă nimic, pur și simplu mi-a fost lene să merg mai departe, inițial mă gîndisem să scriu 10 :)
Anghel, amabil ca de obicei. Dar eu cred că te-au prins versurile mele într-o stare anume, tu nu ești așa impresionabil.
Dana, ai reușit în doar cîteva cuvinte să descrii aproape toată lirica mea.
Tuturor, mulțumiri pentru lectură și semn

Stimate domnule Alberto, aveți perfectă dreptate. De fapt asta mi-am și propus, să fiu citit de pensionari sau casnice, e un segment de cititori neglijat de marii scriitori, unde aș putea avea mari succese. Eu sper că și pe agonia să fie destui cititori din această categorie, pentru a nu face literatură de nișă. M-au încurajat în acest sens și alții, printre care colegul nostru, Liviu Comșia, un prozator talentat (sau cel puțin recunoscut de USR, că doar ei i-au dat premiu), care a găsit, citind printre rînduri, și alte valențe palidelor mele încercări. Iar eu îl ascult aproape orbește, că e mai mare decît mine și a mai fost și redactor șef la Astra, printre altele. În concluzie, nu am pretenții, dar cred că v-ați dat seama că agonia.ro nu e o revistă literară, ci mai degrabă un atelier, unde ne putem permite tot felul de exerciții.

Imagini puternice care m-au trimis o clipă la poeziile lui Matei Ghigiu, fără intenția de a căuta asemănări.
Sînt cîteva construcții în prima strofă care (parcă) ar necesita o revizuire (versurile 2, 3 și 7).
Cred că este un poem bun, oricum, mie mi-a plăcut.

Cred că ai fi putut evita construcția \"...zic_că_Cineva\"
Am remarcat bicicleta rezemată, mi-am amintit de Marin Moraru în monologul lui despre bicicleta galbenă.

Miruna, nu știu despre cartea aceaa nimic. Zici s-o caut la bibliotecă?
Elia, nu mai știu cine spunea că un text devine bun (sau clasic, mă rog) atunci cînd cititorul rezonează cu autorul și la final exclamă: \"dar așa ceva am trăit/simțit/văzut și eu\". Realizez că mai am de parcurs un drum destul de lung pentru a ajunge în stadiul acesta, dar mă bucur de fiecare dată cînd cititorul are o reacție, oricare ar fi ea.
Anni, probabil colega ta e nițel ardeleancă...:)
Aurel, ți-am trimis un mail și niște linkuri, sper că a ai dat peste ele.

Maria, nu știi (ba cred că știi) cît de mult mă bucură prezența ta aici. Și mai ales faptul că ți-a plăcut ce am mîzgălit eu, inspirat de cei peste 1300 km parcurși în 3 zile.
Anni, dacă nu intervine nimic neprevăzut, în toamnă voi debuta cu proză. Onorat de vizită.

Iacob, după cîte ți-ai dat seama, este o călătorie imaginară, textul este pură fabulație. Și e scris la repezeală, sigur va suferi cîteva modificări, dacă voi considera că merită atenție. Dar apar și cîteva personaje autentice, unul dintre ele este fetița gazdelor, de exemplu, care așteaptă să crească mare pentru a face mîncare. Nu știu cît mi-a reușit împletirea realului cu imaginarul, sper că acest text va fi bine receptat, așa cum ai făcut-o tu. No, mulțam pentru opiniune.
http://i23.photobucket.com/albums/b391/antonpeta/Tara%20Oasului/P5053872.jpg
http://i23.photobucket.com/albums/b391/antonpeta/Tara%20Oasului/P5053817.jpg
și două fotografii făcute de mine la Negrești Oaș

Eu cred că autorul a speculat nițel în poezia asta. Pare scrisă după rețetă, totul (sau aproape totul) se potrivește, există un echilibru, un poem gîndit. Prin urmare, despre partea tehnică nu prea am ce reproșa (mici imperfecțiuni există). Însă, am impresia că în dorința de a scrie un poem perfect, autorul a lăsat pe planul doi fiorul liric, emoția adică. Personal eu apreciez la un poem nu atît tehnica lui, sau corectitudinea informației, ci mai curînd comunicarea cu cititorul, transmiterea stării interioare, a emoției. Sau poate n-am fost eu destul de receptiv, depinde și de starea în care se află cititorul în momentul lecturii. Aș vrea să fiu bine înțeles (vorba unui fost prim ministru), mă bucură faptul că poezia tînărului autor a primit aprecieri, dar mi-ar părea bine ca el să nu se culce pe o ureche și să-și vadă mai departe de poezie.

Pe 4 mai dis de morning mă pornesc spre Zalău. DE scris am mai scris, e drept mai rar că mai răruț e mai drăguț. Vreau să fac și fotografii, pe lîngă plaiurile mioritice mi-am propus și o temă \"pilangii și drojdieri\", pentru lansarea \"Cîrciumii lui Bicuță\"

găsesc aici două personaje imaginare, veronika și betca, care sub umbra/faldurile/pliurile unei rochii îndeplinesc un fel de ritual erogeno-liricoid cu trimiteri încă nedeslușite, abia întrezărite. Nu știu cum pot lumina fasciculele de mercur și cum pot ele transforma țesutul dermic, dar aici ar trebui să lucreze imaginația. În primul rînd a poetului, apoi (la fel de important) a cititorului. E bine că vă construiți un univers liric în jurul unor personaje, e posibil ca în timp acestea să facă o cartieră frumoasă, sau cel puțin interesantă. Succes!

Domnișoară Diana, observ cu plăcută surprindere că avem ceva în comun: amîndoi am publicat primele texte pe acest site, în luna aprilie, e drept, eu cu 5 ani mai devreme. La fel de plăcut surprins am fost, văzînd că al doilea volum de versuri vă este cunoscut, și sper, apreciat. Un scriitor trebuie să comunice cu cititorii dar și cu ceilalți colegi de condei, iar acest site oferă cadrul necesar, folosit de unii din păcate, exclusiv pentru comunicare și mai puțin pentru literatură. Nu același lucru se întîmplă cu dumneavoastră, observ o aplecare spre lectură și un nerv în condei care vă face cinste, deși practicați o lirică mai puțin familiară mie. Am devenit curios și am să vă urmăresc evoluția pohetică, din primele texte încă nu mi-am făcut o părere clară, se pare că vă place să experimentați, ceea ce este bine, uneori drumurile cunoscute, chiar dacă nu sînt fundături, nu duc spre marea poezie. Onorat de comentariu.
Iacob, m-au furnicat buricele degetelor și nu m-am putut abține cu ultimele versuri, care în opinia mea, ar fi trebuit să pună bomboana pe colivă sau colacul peste pupăză.

zapada, ai ghicit.

Am remarcat prima strofă. Pe urmă, mai ales în a doua, parcă ai încerca o explicație.

Un articol la obiect, Bianca merita și o astfel de lectură. E o carte pe care am citit-o cu plăcere, se pare că nu sînt singurul.

Anni, se zice că dacă vrei să ascunzi ceva, cel mai bine e să-l lași la vedere. Totuși, scopul acestui jurnal nu este de a-l ascunde vederii celorlalți, mai degrabă ar putea fi numit un fel de jurnal deschis, interactiv, în care și alți colegi pot lăsa gînduri legate sau nu de tema propusă de mine. Onorat de trecere și comentariu.
Cred că pe 5 mai voi ajunge la Zalău. Dar dacă tot ajung acolo, nu ar fi frumos să fac un mic ocol de genul Satu Mare-Baia Mare-Bistrița-Reghin (la Reghin chiar am un amic)-Tg. Mureș-Mediaș-Sibiu-Rm.Vîlcea-Pitești (sau Caracal)-Roșiori? Mai trebuie doar să găsesc un hotel ieftin la Satu Mare sau Baia Mare. Dacă citește cineva din zonă, acest gînd, i-aș mulțumi să-mi dea o sugestie.

Silviu, parol că ai zis-o. Voi oltenii sînteți sclipitori uneori.

O melodie populară, cu versuri la fel de frumoase și sensibile, în care interpreta (căci e vorba de o tînără și bănuim frumoasă româncă din mediul rural) e pusă într-o situație dificilă, mai precis e pusă să aleagă între doi pețitori care au venit la mă-sa s-o ceară de nevastă.
Așa cum bănuiați, unul dintre ei este manelist, angrosist sau investitor strategic, prin urmare plin de bani și conturi babane, dar cu fizionomie mai nașpa, adică probabil are chelie, burtă și dublul vîrstei tinerei în cauză. Celălalt stă mai bine la capitolul înfățișare exterioare, și așa după cum ne spune și interpreta, e ok. Nu-i cunoaștem profilul moral și intelectual, dar din căldura versurilor bănuim că este un tînăr student sau muncitor la patron, pentru că mijlocele sale de subzistență sunt modeste, altfel n-ar mai exista dramă și cîntecul n-ar mai avea nici un chichirez.
Tînăra nu-și consultă părintele de gen feminin, de cel masculin nici măcar nu amintește, dar tot apare un al patrulea personaj, personificat într-un pui de cuc. Deși pui, se pare că puiul are destul discernămînt, așa că fata noastră apelează la serviciile acestuia și-l întreabă, evident, pe care dintre cei doi să-l aleagă. Eh, și aici, la final, intervine revelația, stă cheia versurilor, aici întîlnim înțelepciunea proverbială a poporului român (reprezentat prin puiul de cuc, evident), care în fața unei situații complicate, alege calea aurită, de mijloc, ieșind din cauză, dar încercînd să-și păstreze autenticitatea. Concluzia ar fi că „e bine să fiu băgat în seamă, dar nu-mi asum nicio răspundere). După cum ați ghicit, puiul de cuc alege calea cea mai ușoară, răspunzîndu-i tinerei că problema, deși îl onorează, totodată îl depășește, așa că poate să dea cu zarurile sau în bobi, sau să meargă la mama omida, doar de ea depinde momentul de inspirația.
Cum vă spuneam, e o melodie frumoasă, o cîntă chiar (pe ritm de jazz) și Teodora Enache, o cîntăreață deosebită.

Nu se întîmplă o nenorocire în lume, fără ca mass media românească să nu apară hop-țop, ca un hoitar, în depistarea vreunei victime românești. Așa s-a întîmplat la tsunami, la atacurile teroriste de la New York, Madrid sau Londra, și acum, la atacul terorist de la Universitatea din Virginia. Și dacă îl găsește, l-a și făcut erou național pentru o zi, chit că omul nici nu mai avea legături cu patria de ani de zile. Iar dacă nu-l găsește, presa noastră cercetează, doar-doar va găsi vreo amantă, vreo soacră, sau vreun copil din flori, care să facă legătura între victimă și țărișoara noastră, atît de greu încercată. Cred că și cetățeanul canadian de origine română, care a aruncat cu crenvurști în președintele Iliescu, ar putea deveni erou național dacă, dintr-o regretabilă întîmplare ar deveni victima vreunui pistolar părăsit de gagică sau dat afară din slujbă.
Am văzut la televizor o fază (repetată, pentru a le intra românilor în cap, de cîteva zeci de ori) în care un cetățean își lovea caii cu biciul și cu toporul. Pun pariu că dacă din întîmplare, aceeași televiziune i-ar fi luat cetățeanului un interviu, înainte de întîmplare, și l-ar fi întrebat cum e cu agricultura, de exemplu, l-ar fi găsit un cetățean onorabil, cu familie și gospodărie (rurală, bineînțeles) exemplară. Astfel de indivizi abrutizați întîlnim și duminica la slujba din biserică, la cîrciuma de peste drum de casa Domnului, sau pe șoselele patriei, conducîndu-și atelajul/mașina/bicicleta. Sunt ei vinovați pe de-a ’ntregul, sau sunt victimele societății, a legislației și a educației? Același individ pupă icoana Maicii Domnului cu pruncul Isus, ca un bun creștin, apoi își snopește în bătaie nevasta și copiii. Ba chiar și animalele. De fapt am mai scris despre o astfel de întîmplare reală, într-o proză scurtă, nu știu cît de bine mi-a reușit.