Liviu Nanu

Ioana, cînd spui „cu mult rafinament”, nu știu de ce, dar parcă nu te cred. Îți cunosc părerea despre încercările mele lirice în general și nu văd de ce ți-ai schimba opinia începînd cu acest text. Oricum îți mulțumesc pentru faptul că ți-ai pierdut timpul cu mine.
Dana, nu e deloc o gafă. Lîngă noi este viață, este și moarte în aceeași măsură. Oamenii se duc la înmormîntări și a doua zi pleacă în concediu sau se duc la muncă, la fel cum gazela continuă să pască după ce i-a fost omorît puiul. Cu toate că nu ne place să spunem, indiferența ne apasă pe toți, atunci cînd o dramă nu ne privește în mod direct.

Dana, este o tema serioasa aceasta a vietii si a mortii, a pragului dintre ele. Un patron de discoteca tocmai a fost gasit spinzurat intr-un hotel din Rosiori. Poate si intimplarea aceasta m-a determinat sa ma gindesc la acest subiect si sa-l pun pe hîrtie (pardon, monitor) sub această formă. Dar nu numai asta, te asigur. Mulțumesc de trecere, să știi că și eu te citesc în mod constant, chiar dacă nu las semne.
Ioana, e bine cînd un cititor îți pune întrebări după ce citește un text. Chiar și întrebarea „ce dracu o fi vrut să spună ăsta?” este onorantă. Și evident, cu cît mai multe înțelesuri, cu atît mai bine. Sau poate nu... Onorat de vizită și semn.

Silvia, Anghel - am reținut sugestiile, mai mult ca sigur, textul va suferi modificări. L-am scris rapid, poate ca să nu-mi pierd ideea, dar asta n-o spun ca scuză, dimpotrivă. Onorat de vizită și semn.

Emilian, eu aveam un coleg lipovean care ne bea (pe ascuns, firește) loțiunea după ras și alte lichide bazate pe alcool, cum ar fi apa de toaletă. Povestea cu gelodentul e reală, dar te rog să nu-mi ceri rețeta pentru că nu ți-o dau din două motive: a. e secret de serviciu și nu este (încă) înregistrată la OSIM și be. n-o mai știu. Onorat de trecere și semn.

Dumnezeu să-l ierte!
De aceeași părere cu Felix, Valentin Tașcu a fost un aristocrat. Așa l-am cunoscut și eu la Agigea și așa mi-a rămas în memorie. Plin de viață, hotărât s-o trăiască frumos și s-o povestească și altora cu talent și umor.

Am citit cu plăcere, ba chiar am revenit asupra unor versuri. După care am avut senzația că am devenit mai înțelept și mai blînd. Deși nu știu dacă e chiar înțelept să ai o femeie goală și să-i dai să bea pînă-i cresc haine. Mai bine bei tu și pe urmă nici nu mai contează, ți-o poți imagina cum vrei.
Poate fi un poem oniric, dar pînă la urmă, toate poemele sunt onirice, poetul fiind un visător prin definiție.

Ai început bine, dar strofa a doua cred că ar trebui rescrisă. Am remarcat prima parte a poemului.

He! Iată un poem pe care aproape îl uitasem (și aș fi făcut o greșală), scos de la naftalină de două comentarii pertinente. Poate că titlul nu este foarte inspirat, eu nu sînt expert în titluri. E bine că mesajul a ajuns la cititor și că a fost receptat așa cum trebuie.
Marius, Angela, o surpriză plăcută să vă întîlnesc aici.

Despre epistola ta, Adrian, nu prea am ce spune. Este opinia ta, și ai tot dreptul la ea, e bine că ai exprimat-o. Nu pot face o analiză pertinentă (și nici nu-mi propun) asupra datelor statistice din bugetul țării, probabil sînt destui bani ascunși prin conturi numai de ei știute, cu destinații precise și destinatari încă necunoscuți.
Mă surprinde însă reacția colegului de Nicolae Tomescu, care cade în păcatul generalizării. Eu cred că este periculos să spui „vai ce salarii mari au magistrații”, fără să vii cu exemple. Adică ce salarii au magistrații de la Curtea Constituțională, ce salarii au cei de la Curtea de Apel, cei de la Tribunale și cei de la instanțele de fond, care le sînt drepturile și obligațiile (dar și interdicțiile, pentru că sînt și din astea), care sînt diferențele între procurori, judecători sau directori de penitenciare și apoi judecăm dacă ar merita sau nu aceste salarii. La fel și cu polițiștii, și alte categorii. Și pe mine m-au surprins salariile șefilor de agenții și mă gîndesc că ele sînt umflate, dar mă feresc să generalizez, pînă nu am toate datele. Iar în presă nu mai am încredere, nu prea am întîlnit pînă acum vreun redactor care să privească obiectiv problema. Nu intenționez să intru în conflict cu stimatul coleg Nicolae Tomescu, aș vrea doar să-l rog să analizeze mai bine problemele despre care își dă cu părerea, pentru a nu cădea fără să vrea în păcatul subiectivismului.

E un poem pe care l-am citit (și recitit) și nu știu de ce m-a dus cu gîndul la Bolero. Mă refer la ritm, eu așa am văzut. Și mi-a plăcut.

Anghel, tu ai dreptate cînd spui că poate ar trebui individualizate personajele. Poate că ele nu sunt suficient de conturate, însă n-aș vrea să merg pe linia asta prea mult, eu pun mai mult preț pe atmosferă, și pe comicul de limbaj în general. Onorat de trecere și semn.
Maria, ai observat că am introdus un personaj nou, fără o femeie parcă nu avea chichirez povestirea. Și e bine că mi-ai atras atenția asupra evenimentului (ziua lui Bicuță) pe care l-am trecut pe nedrept în planul secund, și cu care ar fi trebuit să închei povestirea. Am să fac modificări, fii convinsă. Mulțumesc pentru lectură și apreciere.

Da, sigur :)

Eu, recunosc, am riscat încă de la început să trimit în derizoriu fapte de viață și întîmplări (uneori tragice). Dar am mizat pe înclinarea românului spre (așa cum bine ați sesizat) „rîsu-plînsu”, sau acea „fatalitate” românească. Am tratat cu ironie, dar mai ales cu autoironie personajele mele, și se pare că am tras un loz, dacă nu cîștigător, oricum unul pe care scrie „mai trage o dată”. Dar de la un timp am un coșmar și anume că numai lozuri de-astea nimeresc. Mi-ar plăcea să vă trimit primul volum, evident, numai în cazul în care îmi lăsați o adresă poștală.
Onorat de vizită și semn

În general, la versuri lungi nu prea merge rima, dar luat în ansamblu, în ciuda acestei mici cîrcoteli, poemul este destul de convingător. Cred că ești pe drumul cel bun.

Poemul curge binișor pînă la ultimul vers cînd m-am poticnit în \"cioburile de ciment\". Poate aici s-a împiedicat și editorul care a trimis textul la atelier. Eu cred că aveți potențial, dar vă trebuie și multă răbdare și perseverență pentru a răzbate în acest ocean numit \"agonia\".
Succes și inspirație!

Pe alocuri te explici, și asta scade din forța poemului. Dar, în ansamblu, este o realizare frumoasă, mi-a plăcut ce-am citit

Mie nu mi-a plăcut chimia, abia luam note de trecere. Aveam o profesoară pe care o poreclisem (cum altfel?) \"eprubeta\". Însă, dacă aș fi citit poezia ta pe vremea cînd eram elev, poate că aș fi văzut-o cu alți ochi. Chimia, adică, nu profesoara.
Am remarcat:
\"arterele cuvintelor prinse în perfuzii\"
\"obiecte imobile prin care treci prudent până când sună în tine
vocea celuilalt...\"

citit, plăcut

Un poem pe care l-am citit cu plăcere și care m-a emoționat (eu fiind cititor de poezie nicidecum critic). Totuși, cred că rima lăstarii-căpșunarii nu prea ajută poemul.
Am reținut:
\"atunci împrejuru-i duhnește a pustietăți siberiene
i se înfrigurează a scârbă cu strângerea din umeri
a fecioarei înaintea pomenilor cu sangria\"

\"pielea bătrânilor s-a lipit de fierul porții\" doar versul acesta, și era suficient

\"numai câinele lui fără stăpân
fluieră ceață pe gură\"

Mie mi-a transmis o senzație de singurătate. Acum un an, aveam o elevă în clasa a V-a. Venea la școală însoțită de fiecare dată de cîinele ei, de rasă maidaneză. Cîinele o aștepta pînă termina lecția (între timp se mai și împerechea cu vreo domnișoară canină), apoi plecau amîndoi acasă. Din toamna asta, fata a plecat la mama ei, în Spania. Cîinele însă vine de fiecare dată și o așteaptă. Poate că legătura întîmplării cu poemul de față este forțată, dar eu așa l-am simțit, ca pe o senzație de înstrăinare, de singurătate.
Nu știu dacă acestea sunt ergumente pentru o stea, n-aș vrea să deranjez vreun editor (deja am fost acuzat (fără dovezi) că \"în repetate rînduri\" am abuzat de condiția mea de steluțar). Îți acord însă o steluță personală, semn că poemul mi-a plăcut.

Domnule Ioan, sunteți de partea cealaltă a baricadei, observ. Sau v-a promis waldo jumătate din încasări, și atunci aș înțelege, nici eu n-aș rezista la o așa ofertă. Onorat de vizită.

Nu se poate cu Bicuță de mînă, Șerban. Bicuță e prea real, e din alt film, e personaj de proză, cititorul nu se va mai întreba atunci „cine naiba e Waldo?” Și dacă cititorul nu-și pune întrebări, atunci care-i chichirezul? Faptul că pe tine te frământă aberațiile mele lirice (ar putea fi categorisit un poem oniric, nu?), mă onorează.