Liviu Nanu

Dan, subiectul arbitrilor merita exploatat în toate felurile. Eu chiar am rugat o colegă epigramistă să scrie ceva la temă, dar n-am văzut că s-ar fi produs ceva, așa că am preluat eu subiectul, mai ales că un coleg de site îmi reproșa că stau cam departe de viața socială și politică a momentului. Dar, se pare că, acum chiar avem liber arbitru, după NUP-ul dat de DNA. Onorat de vizită și semn.

Călin, poate n-ar fi trebuit să pun cuvintele acelea între ghilimele, dar am avut surpriza să fiu corectat de către unii cititori și atenționat asupra greșelilor. Probabil, în varianta paper, vor dispărea.
Ciobănașul mioritic își ține semințele de răsare în buzunarul drept, cele de dovleac în buzunarul stînd, iar fluierașul în traistă. Cum, care traistă? Că asta îmi aduce aminte de un dialog foarte interesant:
- Cîți?
- Cinci.
- Ce cinci?
- Ce cîți?

Călin, onorat de vizită și semn. Dar nu am înțeles pe unde anume să treci cu ramele alea... Oricum, de panarame nu ducem lipsă.
Iar despre liberul arbitru, nu mai cred nici eu în el.

Onorat de trecere, domnule Dănuț Grădinaru. Între timp, am procedat și la cîteva adăugiri în text, sper să fie de bine.

Pot spune că schimbările au fost spre bine. Observ și o schimbare de stil, se pare că-ți cad bine hainele acestea lirice. Dar e bine să aflăm și alte păreri, nu?

vreo 3-4 versuri cred că ar trebui rescrise. \"butonezi prea mult\", mai ales în prima strofă. Dar și așa, poezia este plină de culoare, de temperatură și de sentiment.

Domnule Petruț, sînt onorat că v-ați pierdut timpul pe textul meu și ați avut amabilitatea să mai lăsați și semn de lectură. De cîntat, e bine să cînte, numai să nu falseze.
cu prietenie,
anton

Mihai, te rog, corectează în text, luni, 20 aprilie, nu 23. Mulțumex.

Este un poem pe cît de simplu, pe atît de profund. Reușește în puține versuri să genereze o emoție. Un exemplu de sublimare, unde totul pare să fie la locul său, nimic mai mult, nimic mai puțin. Voi reveni cu plăcere pe textele dumneavoastră.
cu scuze pentru deranj,
al 217-lea cititor,
anton

LIM - mulțumesc pentru urări. Adevărat a înviat!

\"necondiționat\", bine punctat. Așa cum îți iubești copilul. Dar eu cred în aselenizarea lui Armstrong, eu cred multe chestii. Chiar și minciunile le cred, dacă sînt spuse frumos. În fapt, toată viața nu e decît o minciună mai mare, nuanțată cu pete de adevăr.
Citit, plăcut

Ca și cum ți-ai fi dorit foarte mult ceva și cînd, în sfîrșit, ți se îndeplinește dorința, constați că nu te mai poți bucura. Bine, dar și așteptarea are rolul ei, nu? Onorat de vizită, Ramona.

Nu știu dacă voi reveni cu alt poem \"de trecere\", dar sigur voi corecta \"deftină\". Mulțumesc pentru sfat, onorat de prezență și semn.

Onorat de vizită și semn, stimate coleg, Petrache. Mă bucur că ai ajuns în posesia cărții și sper că la prima trecere prin Râmnic ne vom întâlni și altfel decât virtual. Pînă atunci, să ne citim/auzim sănătoși.

Felicitări! Am să caut și eu cartea, sînt convins că voi avea o lectură agreabilă.

Felicitări, Dane! Mă bucur când un prieten are astfel de realizări. Aștept la fel de nerăbdător ca și tine, volumul de versuri semnat Dan Herciu.

Ioane, lucrurile stau cam așa (și tu le-ai intuit relativ corect): copilul deschide ușa, după o lungă și plictisitoare perioadă, lipsită de evenimente (care a plictisit probabil și pe unii cititori) și ce află el acolo? Nu se știe, rămâne ca cititorul să decidă, sau să ghicească. Poate a descoperit o realitate în mai multe dimensiuni, care însă nu-l (mai)impresionează, el devenind sără să știe imun. Sau, odată deshisă ușa, și-a redobândit cutumele și comportamentul generației vechi, poate este dezamăgit sau pur și simplu indiferent. Cum spuneam mai sus, rămîne ca cititorul să facă un exercițiu de imaginație, eu doar am deschis o ușă virtuală.
Onorat de vizită și semn.

Ar fi prea frumos ca să fie adevărat... totuși eu sper. Primăvara aceasta să ne aducă și altceva dinspre moldoveni.

Exercițiul zilnic este absolut necesat. Măcar să-ți formulezi cîteva idei (\"nule die sine linea\", dacă nu greșesc, spuneau latinii), să le notezi undeva. Pauzele sînt și ele necesare, îți cristalizezi ideile și le pui în circuit, și cel mai important, nu riști să plictisești pe nimeni, pe principiul \"mai răruț e mai drăguț\".

Pentru cine scriem? sau de ce? iată două întrebări pe care și le-au pus foarte mulți, deci nu vin cu o noutate. Ce nevoi lăuntrice, supărări, dureri metafizice, bucurii sau angoase ne mînă pe noi să așternem cuvinte pe hîrtie sau monitor? Poate fi nevoia de comunicate, aflarea sufletului/sufletelor pereche, exprimarea unor gînduri, defulări? Sau pur și simplu umplerea timpului, alungarea plictiselii (pe principiul foaie verde fir de băț/dacă n-ai de lucru, fă-ț\'?). Sau ca autoflagelare, așteptînd și stîrnind emoții negative și reacții adverse.
Nu cred că există răspunsuri clare. Pe mine mă atrage proza, de exemplu, însă, leneș cum sînt, nu pot să depășesc texte scurte, povestiri, nuvele. Pentru că un prozator adevărat trebuie să aibă oase tari, să stea mult timp pe scaun, să rumege să așeze și să rearanjeze idei, cuvinte, fraze, personaje. Poezia însă, este la îndemîna oricui, important să-ți fulgere o idee și (mai ales) s-o reții. Din nefericire, ideile sînt limitate ca număr, e imposibil să nu mai existe prin lumea largă cineva care s-o fi avut înaintea ta. Și atunci nu rămîne decît să rearanjezi cuvintele, să găsești relații personale (și, dacă e posibil inedite) între ele, pentru a genera în mintea cititorului o emoție, cît de mică. Cum spunea și Croce în Estetica lui. Sau Nicolai Hartmann \"Poetului nu îi este îngăduit să facă sî vorbească Ideea sa - cu deosebire, morala sa - decît prin evenimentele care au loc: el trebuie să le facă să vorbească, așa cum și viața le face să vorbească, sugerate în destinele oamenilor, dar totdeauna avînd încă nevoie de o interpretare.\"