Liviu Nanu

Te rog s-ți corectezi tilul. Sau titul.

Da Virgil, ai avut dreptate. Mulțumesc pentru atenționare. Eu am remarcat mulți de \"hai\", poate prea mulți.

Poezie frumoasă. Mon amour parcă e în plus, ca un țînțar pe un perete alb.

Dana, anii de care vorbești tu, pe care mulți dintre noi i-am trăit mai bine sau mai rău, și-au lăsat amprenta fără să știm. Vezi, așa cum bine spui, atunci aveam Zappa, Doors, blugi evazați, Che Guevara și alte alea. Noi, e drept, imitam ceea ce vedeam prin reviste occidentale sau la posturi TV sîrbești. Cînd americanii militau împotriva războiului (era perioada woodstock, flower-power, hippie...) Aveam și noi niște idealuri, unul era sigur: să ajungem și noi să ne bucurăm de toate astea, dacă nu aici măcar la ei, să citim toate cărțile, să vedem toate filmele. Nu știu dacă tinerii de azi și-au identificat un scop, un ideal, ceva la care să aspire în afară de o slujbă bună, mașină și țoale cool. Sau poate mă înșel, la urma urmei și astea sînt tot niște obiective greu de atins și eforturile lor sînt pe măsură.
Cristina, toate generațiile au ceva în comun anume să conteste pe cele vechi. Faptul că nu ți-ai dat seama de care generație vorbesc înseamnă că am reușit ceva prin textul meu, am găsit poate numitorul comun. Iar despre stil...E un eseu al unui coleg de-al nostru despre etapele formării unui scriitor. Ideea era ca scriitorul să fie în permanentă căutare, iar atunci cînd consideră că și-a creat un stil, cel mai bine e să-l abandoneze.
Cu stimă,
Liviu

Sorine, mi-a plăcut tată...Dar oțetul nu prea e bun, poate ăla de mere. Eu prefer zaibărul. Chestia aia cu măgarul parcă o știu de undeva, e o vorbă de duh, nu? Mi se pare puțin în plus acolo, un fel de \"burtă\".

Geta, prezența ta aici mă onorează și mă binedispune. Despre gustul pămîntului ce să spun? am mușcat de cîteva ori țărîna cînd eram copil, dar eu cred că pămîntul e undeva la mijloc, între apă și cer, îl gustăm mereu, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama. Îl confundăm cu pîinea.

Andu, e normal să nu găsești nimic în poemul/relaterea mea pentru că în primul rînd nu este nici poem nici relatare. În al doilea rînd unanimitatea mi se pare nu numai tristă dar chiar păguboasă. Dă-mi un exemplu de scriitor care să placă tuturor și-l mănînc :) Și iar ai dreptate cînd spui că mă opresc la jumătatea distanței, eu sînt din naștere un nehotărît. Dar asta poate să fie chiar un avantaj, nu? nehotărîrea, adică.
Cu recunoștință pentru efortul tău,
Liviu
Andrei, de ce mi-a fost frică se pare că n-am scăpat în accepțiunea ta. Eu nu am încredere într-o carte care se vinde ca \"cîrnații calzi\" (vorba unui scriitor sudamerican).
Onorat de trecere.

O sugestie: în loc de \"episcopul lor\" pune altceva, de ex. \"propriul lor episcop\". În felul ăsta eviți terminarea versului în \"lor\" care nu prea face casă bună cu ultimul vers terminat în \"meu\".
Altfel, ce să spun...? partea finală mi-a plăcut mai mult, parcă e mai sinceră.
Cu stimă,
Liviu

Curge frumos, parcă respiră poezia ta. Cred că în acest sens, al curgerii textului se potrivea mai bine \"gene\" și \"piei\" adică nearticulat.

Silvia, ai dreptate cu titlul. Textul a fost scris direct în fereastră. Cred că mai inspirat era ceva de genul \"generația mea în pas de defilare\".

Mai degrabă cred că autorul vrea să ne vorbească în cîteva cuvinte despre destin:) și despre aplecările sale spre studiul propriului eu pe care oricum n-are cum să-l afle cu metodele astea chirurgicale.
Interesant.

Ela, întotdeauna există o roată și desigur, un pantof norocos. Ca și generațiile, unele mai norocoase, altele mai puțin. Eu am fost undeva la mijloc, generatia in bligi a fost inaintea mea, generatia PRO (sau mai degraba contra) după mine. Am fost sigur, ca și ceilalți în generația de sacrificiu.
Claudiu, așa e, am schimbat nițel. Dar nu cred că asta dăunează textului.
Onorat de trecere.

Ioane și eu am astigmatism, da\' să nu spui la nimeni că gagicile cred că port ochelari doar așa...să par telectual.
Vasile, nu mai știu cine spunea că nu crede în generații, ci în scriitori. Mare dreptate avea. Vezi, în gașcă e mai simplu, mai apari într-o antologie, o revistă...
Adrian îți dau dreptate. Cred că nu ai înțeles altceva din textul meu. Eu sînt unul care scrie pe unde apucă, în tren, metrou, la budă...

Din primele două strofe am reținut coconul și fructul interzis, poate insuficient exploatate. Ultimele două strofe mi-au plăcut în întregime. Sau aproape, \"Ci-mi voi tăcea...\" sună puțin ciudat.

Silvia, dacă tot s-a scris în ultimele zile despre poeți, poezie, destine poetice etc. am zis să încerc și eu, ce mă-sa...ce eu să fiu mai prost? Așa am trecut-o la personale, n-o puteam considera creație poetică. Iar optimismul ăla de care vorbești acolo e un fel de rînjet. După ce calci cu pantoful nou în rahat, urmează, firesc, să te calce și mașina pe bombeu. Onorat de vizită.
Florin, chiar așa perfect, zici? lasă că apar și cusurgiii, eu unul m-aș face singur praf, așa de rău sînt. Vorba unuia, dacă aș putea m-aș mușca singur de cur.

Mai sus într-un comentariu, florin asemăna poezia ta cu filozofia zen, sau mă rog, cu discuțiile dintre maestru și discipol. Aceeași impresie mi-a creat și mie, dar nu m-a trimis la literatura chan ci mai degrabă la grădinile zen din Japonia.

Un text interesant, chiar frumos. Doar strofa a treia mi se pare cam în plus.

Nicolae, eun cocktail, ai dreptate, un amestec de idei, de imagini care se contrazic uneori, de acolo și oximoronicul și șvarțenegărul cu final trist. Onorat de trecere.
Virgil, bibemus ăla s-ar vrea să spună să bem ca papii, dar nu mai sînt sigur pe latina mea, oricum nu contează în melanjul ăsta al meu. Am corectat acolo, ai avut dreptate, deși intenționat pusesem, mai departe era o oarecare explicație a demersului meu.

În ciuda unor tendințe ce se doresc moderne, poezia ta își păstrează feminitatea și candoarea. Am citit-o cu plăcere. Interesantă ideea cu jumătatea de vină.

Uite, mi-am amintit ce mi se spunea mie cînd o luam razna. Că am fluturi la mansardă. Sau alte lighioane. Plăcută lectura.