mortul

Sta frumos în sicriu, așezat pe spate, așa cum trebuie să stea orice mort, ba chiar parcă întors nițel într-o parte, spre dreapta, astfel că ei, cei care îl privegheau, aveau senzația că sunt priviți cu coada ochiului, fapt pentru care o bună bucată de vreme au rămas stînjeniți, n-au scos o vorbă, pînă cînd, fiica mortului le-a adus o tavă plină cu pahare de țuică și vin, și cîteva sandvișuri. Astfel gurile, obligate să se deschidă pentru actul masticației, și-au dat ușor-ușor drumul și la vorbe.
- Dumnezeu să-l odihnească, începu Florin, bunul lui prieten, că a fost un om cum rar întîlnești. I-a plăcut viața și cred că s-ar bucura, dacă ajuns dincolo mai poți avea sentimente desigur, să ne vadă aici, lîngă el, ciocnind, pardon, închinînd în memoria lui un păhărel. A fost ca un frate pentru mine și l-am iubit cu toții, nu cred să-și fi făcut dușmani. Poate doar așa...individioși. Și dădu scurt pe gît, unul după altul, trei păhărele de țuică. E bună țuica asta, și rece, unde-o fi pitit-o pînă acum?
- E de anul trecut, de la un prieten de-al lui, Ciprian, din Ardeal. Îi trimite în fiecare an, atunci cînd nu se ducea personal s-o ia. Dragul de el, a ținut-o în butoiaș de dud, nici el nu bea decît un păhărel pe zi, o lăsa să se îngălbenească, răspunse Ileana, soția decedatului. Luați voi, luați și beți, i-ar face plăcere să vă vadă cum stați lîngă el. cred că poftește și el acolo unde este, asta dacă o mai avea pofte. Dar cred că mai are, că era pofticios și pe pămînt. Dar vouă nu vi se pare că parcă stă pe-o fîsnă? Sau poate am eu vedenii, de cînd s-a dus nu știu ce e cu mine. Parcă și butoiașul de țuică s-a golit dintr-o dată, abia dacă mai scosei cîteva pahare.
- Da, săracul, interveni Marcel. Îi plăcea viața și știa să profite de ea. Poate asta l-a și omorît, și dacă nu era parașuta aia cred că nu dădea colțul. Ceilalți îl priviră încruntați. Ileana însă, ori nu auzise, ori se prefăcea. Mîngîie cu delicatețe mîinile mortului, aranjă lumînarea și oftă.
- Lasă că mai știam și eu de aventurile lui, dar niciodată nu am făcut caz de asta. Așa e omul, trebuie să-și trăiască viața, eu nu i-am pus bariere. E drept că nu prea știa să le aleagă, lua la întîmplare, cum a fost cu soră-ta, Florine, că nici aia n-are boală sănătoasă. I-a amărît viața, i-a tocat leafa și nici măcar nu a venit să-l vadă cum stă aici, întins. O nenorocită, scuză-mă că-ți spun.
- Ba, te rog, vezi cum vorbești de soră-mea. Florin avu un acces de tuse, fapt pentru care reuși să verse și paharul cu vin. Mai bine mai adu niște vin, țuica mi se pare cam acră. Și să știi că soră-mea nu poate să vină, a plecat de două zile în Spania.
- A plecat pe dracu, Doamne iartă-mă, interveni Marcel, am văzut-o de dimineață, cumpăra brînză de la țărani.
- Nu vă interesează pe voi viața soră-mi. Mai bine ai grijă Marcele, și uită-te în ograda ta, că nevastă-ta parcă a trecut și ea prin patul lui.
- Nu vă e rușine, izbucni Nicoleta, sora mortului. În loc să-i respectați memoria... Că așa zicea și popa să-i iertăm greșelile nu să le arătăm lumii întregi.
- Care lume întreagă? Că nu suntem decît noi aici. Și babele alea care au adormit. (Două bătrîne moțăiau pe o canapea. Lîngă ele o doamnă între două vîrste, îmbrăcată în doliu, citea dintr-o carte de rugăciuni. Nimeni n-o cunoștea, „probabil vreo colegă de birou”, gîndi Ileana. Una dintre bătrîne sughiță prelung și cu zgomot. Cealaltă îi trase un pumn în spate și-i zise „taci, fa! Beuși prea mult”). Apropo, Ileano, nu faci și tu niște cafele? Că mai avem de stat...de vorbit... știi că și mortului îi plăcea cafeaua. Și mai ia din acreala asta de la țuică, zici că din Ardeal? nu prea pare.
- Îi plăcea cafeaua...da...mai bine nu i-ar fi plăcut, că aia i-a slăbit inima. De acolo i s-a tras, sărmanu’.
- Hai mamă, lasă asta, dacă nu-i prindeai tu în dormitor cu nenorocita aia nu făcea infarct. Ce-oi fi căutînd și tu acasă la ora aia?
- Ete, na! Uite, așa mi-a venit mie. M-a sunat unul pe mobil să-mi spuie. Așa l-am prins cu parașuta. Că eu l-aș fi lăsat, da\' mă bîrfea rapandula în tot orașul. Nu voiam să caz de proastă. Că Dumnezeu e sus și vede și nu e țigan.
- Pe cine faci tu parașută? întrebă Marcel.
- Pe nevastă-ta, pe cine alta? Că aia mi-a omorît bărbatu, firea-ți ai dracu cu toți cu neamu’ vostru...și cu ăla din tron. Na, c-o spusei și p-asta, Doamne, iartă-mă.
Vinul parcă o trezi pe Ileana. Sau mai bine zis o blocă. Nu cel băut de ea (dăduse deja pe gît trei pahare), ci vinul aruncat de Marcel în fața ei. Toată lumea tăcu deodată. Chiar și baba încetă cu sughițul.
- Hai, mă, că nu e momentul, întrerupse tăcerea Florin. Cred că toți suntem nervoși acum, poate de la stress, poate de la țuică. Hai să mergem la bucătărie să bem o cafea.
Ieșiră cu toții din încăpere. După cîteva secunde, femeia îndoliată se ridică de pe canapea, se apropie de mort, îi mîngîie obrazul rece și-l șterse de vinul aruncat de Marcel.
- Lasă Vasile, începu ea, să nu te necăjești, dragule, eu tot te iubesc nenorocitule, cu toate panaramele tale. Vezi, de acolo de sus să ai grijă și de fi-tu, că acum termină a 8-a și dă capacitatea. Boule!
Femeia își șterse o lacrimă imaginară și aranjă hainele mortului. Băgă mîinile sub el și scoase de acolo un bidon de plastic plin cu un lichid gălbui. Mortul își reveni în poziție normală, cu ochii în tavan, sau spre cer. „Norocul meu c-am avut grijă să ascund rachiul ăsta, ăia ar fi băut tăt și o trimis-o bărbatu-meu pentru tine, jigodie” șopti ea. \"bine că le-am pus moare în loc\". Băgă apoi bidonul într-o geantă și ieși din încăpere. În urma ei, rămaseră cele două babe sughițînd și Vasile, decedatul, care parcă clipi dintr-un ochi, complice.