Cîrciuma lui Bicuță

Era ora cinci a amiezei, oră la care toți cetățenii salariați (la stat sau la patron) se îndreaptă spre casă. Și înainte de a ajunge acolo, între privirile de pește mort de două zile ale șefului și reproșurile nevestei, se cuvine un scurt popas la o bere, poate mai multe. Așezat la masă, cu paharul de votcă sau halba de bere în față, românul își regăsește identitatea pierdută în hățișurile birocrației și a societății moderne, de consum. Devine propriul lui stăpîn, își poate exprima liber și nestingherit orice idee bună sau de-a dreptul tîmpită care-i trece prin neuroni. Se descarcă de balastul acumulat peste zi, înlătură zgura plictiselii și își calmează spiritul și stomacul cu licoarea galbenă. Și toate astea, sub privirile binevoitoare ale ospătarilor și indiferente ale celorlalți consumatori, posedați la rîndul lor de aceleași sentimente de libertate absolută. Un ceas al zilei la care s-a gîndit și pe care l-a așteptat încă de la primele ore ale dimineții. Cu atît mai mult, cu cît amicii de pahar îți împărtășesc părerile, ideile și convingerile lor simple, curate, lipsite de ipocrizii și mîngîieri pe creștet. În această situație se afla Săndel, urmărind indiferent o muscă de căcat care se plimba pe marginea halbei Poetului, în timp ce acesta citea editorialul antiguvernamental dintr-un ziar central, al cărui nume nici nu mai contează. Același editorial de acum un an sau mai mulți, reluat cu înverșunare, căruia autorul, un cunoscut editorialist, nu-i schimba decît ordinea paragrafelor și numele personajelor. Autorul, bineînțeles, a scris articolul la un pahar de coniac sau altă licoare spirtoasă, căci doar băuturile spirtoase au darul de a aduce inspirația indiferent că artistul se află la masa de scris, în fața șevaletului sau a monitorului pentru a-și desăvîrși opera, fără acele dese întreruperi pe care le fac băutorii de bere. La fel ca artiștii francezi ai secolului trecut, care-și sorbeau licoarea verde în cafenelele Parisului. Berea însă, are avantajul că se bea în grup, are prin urmare și un rol de socializare. Berea e perfectă pentru oamenii activi, cum ar fi revoluționarii de exemplu, gîndi Săndel cu voce tare. Iar în pauzele pe care băutorii de bere trebuie să le ia pentru rezolvarea problemelor de natură fiziologică, apare acel moment sublim de catharsis (Κάθαρσις pentru cei pretențioși) în fața pisoarului, însoțit invariabil de o trezire a conștiinței, un mic șoc metafizic, un fior interior tradus fizic printr-o scuturare energică. - Revoluționari, pe dracu’, zise Bicuță. Românii n-au sînge de revoluționar în oase. Cu toată berea pe care o bagă în ei. Sau poate bagă ăștia de la fabrică vreun anestezic, că altfel nu-mi explic. În cel mai fericit caz devin microbiști, iar în cel mai rău, pisălogi, băgăcioși, nesuferiți. Nu poate omu’ să stea liniștit cîteva minute la un pahar, că trebuie să apară vreunul să-i dea de lucru. E greu lucru să lenevești, ești ca fotbalistul căruia îi băzîie o mie de vuvuzele în cap în timp ce se concentrează să execute o lovitură liberă. - Eu, din cauza ăstora, a băgăcioșilor, m-am hotărît să-mi închid telefonul. Adică, nu de tot, doar pe timpul zilei, zise Dan a lu’ Nașu. Am făcut un calcul simplu: din zece telefoane, opt mă sună să-mi ceară ceva, iar celelalte două greșesc numărul. Cei mai insistenți sunt ăia de la vodafon, care mereu îmi propun ceva, evident, pe lovele. La început, m-am păcălit, m-a întrebat unul dacă am timp să-l ascult și m-a pus dracu’ să spun că da. Și m-a plictisit un sfert de oră cu oferte de nerefuzat, pe care bineînțeles că le-am refuzat. După aceea, le închideam în nas, imediat după ce se prezentau. A urmat și o perioadă cînd stam cu ei la taclale și îi aprobam mereu, pînă la întrebarea finală, cînd le dădeam cu sictir. Dar, într-un fel, ei n-au nicio vină, cred că intră în fișa postului, cum fac fetele alea drăguțe care te trag de mînă pe stradă ca să completezi chestionare. Acum două zile, mă sună iar o domnișoară: „Sînteți un om fericit! Avem pentru dumneavoastră o ofertă de nerefuzat… bla, bla, bla…” - Și tu ce i-ai răspuns? întrebă Profesorul. Ai pus botu’ ? - Păi, ce, eram prost? Dar de data, asta chiar aveam timp s-o ascult și inspirație să-i răspund, că băusem înainte ceva. Așa că am lăsat-o să se prezinte, pe urmă am întrerupt-o și i-am spus că o ofertă care m-ar face fericit ar fi să-mi facă un abonament gratuit sau să-mi pună niște bani în cont. Dacă nu, nu. Ca soldatul rus din bancul lui Săndel. Ãla care cerea să fie făcut membru de partid dacă moare în luptă. - De cînd ai tu cont la bancă? întrebă Săndel. Că n-ai față de client de bancă, nu te-aș vedea la ghișeu, așteptînd cuminte la coadă, în timp ce casiera cheamă în față persoanele juridice, care au prioritate. - A făcut nevastă-mea, acum doi ani un card de credit pe numele meu. Nici măcar n-am pus mîna pe el, ea a luat banii, ea plătește rățile, vorba lu’ Micăle. Da’ se cheamă că am un cont, nu? Dacă vreți, puteți să puneți bani pe el. - Nu, mulțumim pentru ofertă, zise Săndel. Dar cu telefoanele îți dau perfectă dreptate, și eu pățesc la fel, nu mă sună unul fără să-mi ceară ceva. Bine că mi-am adus aminte s-o sun pe soră-mea. - Parcă erați certați, zise Profesorul. - Păi, suntem și acum. Dar cred că ar fi timpul să ne împăcăm. Mai ales că sunt în penurie de bani, poate îmi dă ea un împrumut nerambursabil. O ofertă de nerefuzat, nu?