Diverse

Pornesc din parcare. Așa, încet, ca un ardelean. Sînt mulți copii în micul nostru cartier. De-ar fi mai mulți... puține parcări. Așa că ochiul și ușa. Cobor puțin obosit, e vară, mai gîndesc la alune, primul semafor. Copila e acolo, întinde mîna. „dați-mi și mie un leu”. Nu sînt un zgîrcit, dar în buzunarele mele circulă vîntul de ceva vreme. Repară mașina, cumpără ceva dulciuri propriilor copii. Și parcă mă străpunge ceva. Nu prea cunosc sentimentul. Neputință e prea puțin. Meditez, spun copiilor poezii năstrușnice, închid ochii două-trei intersecții. Aceeași lovitură în geam. În spatele copilului aceeași persoană. De aceea am deschis geamul. De aceea am strigat individului. „ești un handicapat tu?” Și-a plecat capul. Mi-am zis, „eu te cunosc, și pe mama ta o cunosc”. Mirare, profesorul meu de educație fizică. Am înghițit în sec, ultima bere l–a desăvîrșit.