liviu dascalu

Notez paradoxala caligrafie a delirului, noutatea acestei revelari a interioritatii.

Am dat peste niste comentatori jos palaria! Aleksandar suficient si agramat, Nic doar suficienta si fara antene pentru poezie. Pan comentand meciul de la TV. Sau mai stiu eu ce.
Forta cu care autorul construieste un univers aproape irespirabil e iesita din comun. Nimicul devine materie lirica, survolat de o sensibilitate care nu se incurca in semnele obosite aruncate pe la nimereala de filosofi sau jumatati de poeti. E firesc faptul ca nu gasesc nici o reactie din partea celor obisnuiti cu poezioare despre \"nimic\"-tema la alegere, comode ca o cafeluta in fotoliul verde, mascat de ziarul gigantic.

Stefana are darul de a scoate la suprafata adevarate comori din \"infernul\" acestui site.
Acest text este atat de intens incat ma tem ca-mi lipsesc mijloacele de formula o judecata valabila in privinta lui.

\"zeul fara sa stie e doar un simplu actor\"

\"pompieri cu inimi aprinse dupa julieta vesnic aprinsa/de-o luna intreaga rupand bilete la intrarea in rai\"

\"chiar personajul care a imprumutat pentru o seara/ numele tatalui meu un figurant tanar care stropeste/ sudoare pe dusumeaua din care iarba niciodata/ nu va creste adevarata\"

Avem mai multe trimiteri spre o Falsificare gigantica, o mare in-scena-re:
1. Zeul e un simplu actor,fara sa stie. E ceva mai dramatic decat afirmatia spectaculoasa \"zeul este mort\", care ii manifesta absenta. In primul caz, nici lipsa nu mai e simtita.
2. Dragostea e devalorizata prin repetitie, julieta e \"vesnic aprinsa\"; \"aprinsa\" e doar varianta exclusiv profana e erosului, simpla inflamare a simturilor.
3. Cel care da numele, \"tatal\", si o data cu el accesul la ordinea simbolica, este o simpla masca, un actor figurant.
Remarc in primul rand concretitudinea, densitatea imaginara a acestui discurs. \"julieta\" e mai mult decat o aluzie culturala; rolul de casierita la poarta raiului e de un grotesc purificat prin tensiunea continuta. Efluviile de sudoare emise de figurantul-tata sunt un element, aproape, in sens bachelardian: apa impura, cu atat mai impura cu cat mizeria e umana. Apa moarta, iarba artificiala.
Poezia se termina prin invocatia credibila a copilariei, nu la modul idealist, al fotografiilor in care se zambeste frumos: \"ma hraneam doar cu sange fierbinte si vise/ ce n-aveau sa se implineasca vreodata\". In negativ, in acest poem e intiparita o nostalgie dupa inocenta, care e altceva decat puritate, de o intensitate pe care le intalnesc rar.

Am adaugat un cuvant, la \"mai putin decat un moment\". Poate ca se simte schimbarea. In varianta originala \"noiembrie\" era chiar titlul.

Capcane in care nu intra nimeni. La ce bun atat efort?
Nu am retinut daca ti-a placut piesa aia de Beatles.

Eu ii dau dreptate lui virgil demian, care are o remarca de o mare acuitate: poezia inainteaza sacadat. Exista versuri albe care au o anumita muzicalitate inanalizabila, nu e cazul, acum. Lipsa de noutate a imageriei poetice ar fi cerut sensibilizarea prin muzicalitate. Si sunt sigur ca poti, cu oarecare efort, fiindca la epigrame nu ai probleme in privinta rimei. Doar n-o sa-mi spui ca acum Scrii \"poezie serioasa\", fara artificii ieftine, precum rima.

Ou sont les \"zambile\" d\'antan?...
Multumesc pentru zambet. Imi aminteste de superbul cuvant japonez, sper sa nu ma auda domnul Mitrut, \"takatukite\".

Multumesc tuturor, mai ales pentru faptul ca vizita nu a fost doar una de curtoazie, chiar mi-ati comentat poemele, sau ... activitatea din jurul lor.

Multumesc tuturor.

Adresa mea de mail este liviudascalu@hotmail.com. Multumesc pentru oferta.

Vorbesc despre dexteritate doar in cazul meu. Cred ca si exagerez putin.
Evolutia haiku-ului s-ar putea sa o repete pe aceea a muzicii, care \"decade\" spiritual, de la Bach incoace. Nu vreau sa ma aventurez in asemenea speculatii, totusi.
Daca as avea timp si rabdare, si, mai ales, impreuna cu cine, as incerca un asemenea dialog.

fiind atat de anost
nu scrie chiar asa de prost
are el ceva, are fata
de posibil clasic in viata

Prima data cand m-am lasat de poezie, in adolescenta, aveam un ideal \"tehnic\" de poezie. Haiku-urile, dintre care multe de pe atunci, sunt un rezultat, oricat ar parea ele de spontane, al dexteritatii goale. Acum sunt atent la posibilitatea de a trai efectiv, poetic. Desi am citit putin Whitman, e cel spre care tind. Un fost adept al lui Barbu si Mallarme, iata unde am ajuns.

\"La inceput, la inceput de tot, caciula asta-/ de care el insusi nu era constient,/ profund constient - a produs ceva agitatie\". Delicios, acest fragment de poem. Da cu tifla tuturor scormonitorilor prin cadavrele textelor si prin cele ale ... mintii.
Mai pun o intrebare si plec: se poate, domnilor? Avem aici un poet si trebuie sa facem sapaturi ca sa-l descoperim? Unde erau doamnele cu stelutele?

M. Ivanescu e impersoal, de multe ori, in orice caz are un eu liric discret, si foarte rar are umor. Mai mult o ironie foarte distilata. \"mopete\" este in centrul poeziilor sale, un personaj omniprezent. Si totusi, nicaieri nu gasesti o nota de grandilocventa. Umorul e cel care il salveaza pe Ladaru de toate pericolele care urmaresc poezia: pastisa, pretiozitatea, fictiunile care nu rezista fortei gravitatiei, patetismul nesustinut de imagine (patosul abstract), experimentalismul ca scop in sine, teluricul care e doar materie nepromovata la idee, risipirea lirismului dupa momentele de concentrare. Poezii, prozopoeme perfect rotunjite, la Ladaru.

Limpezime ca a aerului de dupa ploaie.

Criticul literar Gh. Grigurcu a riscat o data un pariu literar: a spus ca literatura romana se va revitaliza prin infuzia de lirism novator (me-)ivanescian. Acest text e un prozopoem de o intensitate ascunsa, sau greu detectabila. Vibratia firului de iarba.

Proza scurta excelent scrisa, hranita de lirismul lui M. Ivanescu, cu un plus de umor si duiosie ruseasca (Gogol, mi se pare). As citi-o din nou, dar ma tem ca ochelarii mei s-au prafuit deja, si n-o sa mai simt placerea dintai. Am sa mai astept o vreme...

Multumesc pentru bunavointa. Eu am sa ma exprim ceva mai critic, in masura in care, ca cititor, am dreptul la o parere: sunt destule poeme banale, aici. Clisee. Sau poezii de unica folosinta, prea inconsistente imaginar.
Tin sa atrag atentia autorului ca poemul

oglinda privita zi de zi
a imbatranit chiar mai repede
ca mine

contine un cliseu infiorator. Singura sansa de a fi un poem acceptabil este sa nu se considere ca \"oglinda\" e vreo metafora, ci sa fie luata ad litteram. Mirarea ca lucrurile pot sa ne o ia inainte, desi, in imobilitatea lor, par tintuite, in timp.
Mi-a placut, fara rezerve, doar haiku-ul care se termina, foarte cinic, cu versul \"cata credinta\".
Autorului, numai bine.

\"dar ma iubesc la fel de mult/ ca pe aproapele meu\" e un vers mai crestin decat pare la prima vedere. Ultimul vers poate primi orice interpretare, in functie de cititor.
Ma bucur de vizita. As vrea sa nu-ti infranezi spiritul critic, am nevoie de luciditatea comentatorilor mei mai ales la textele mai proaste.