Maestrul si Marguerite

A fost o data ca niciodata un intunecat magician, despre care se spune ca a fost nascut de un copac carnivor din Insula Diavolului, in urma vrajilor distrugatoarei printese Evelin, fiica a Nordului. Cel mai sigur lucru stiut despre mag este ca era un rapitor de fetite, astfel incat mamele isi speriau fiicele neascultatoare cu numele lui Behemot - purta nume de diavol, si iarasi nu se stie daca nu si l-a ales cumva singur-. In tinuturile verzi ale Irlandei traia o fetita pe nume Marguerite, fiica unei carciumarese singure. Pe langa datoria de a umple burdihanurile marinarilor vikingi, galagiosi si violenti, mama ei facea si pe doctorul, intrucat la betii cumplite izbucneau certuri care se lasau cu varsare de sange. Marguerite isi ajuta mama pansand ea insasi rani, dar de multe ori tot ce facea era sa-si puna palmele pe fruntile marinarilor innebuniti de suferinta. Dupa spusele acestora, Marguerite avea darul de a le aduce un somn mangaietor, fara vise. Marguerite era la varsta la care incepea sa i se cunoasca o altfel de frumusete, privirile barbatilor adastau asupra ei cu o clipa mai mult decat inainte, cand era doar o copila blonda, plina de viata. Ea isi purta frumusetea fara sa stie, iar acest fapt incalzea inimile marinarilor beti, ce nu cunosteau decat frumusetea care isi stie pretul, din bordeluri. Ilen (al doilea nume al Margueritei) ratacea pe verzile campuri pe care le intalnim in linistita Irlanda, cand capcaunul Behemot a intalnit-o. Magul a avut o clipa de indoiala, intrebandu-se daca mai e o copila sau nu, dar vazandu-i privirea increzatoare a decis ca e. A intrebat-o pe Ilen daca ar vrea sa vada ceva ce nu mai vazuse inainte. Fetita se uita bine la acest om inainte de a raspunde -nu stia daca sa-l ia in serios sau nu, caci zambea tot timpul-. Dar se gandi ca nu mai vazuse un om atat de urat - si vazuse adevarate fiare printre marinarii vikingi - asa ca poate era adevarat, poate ceea ce voia sa-i arate era la fel de neobisnuit ca si infatisarea sa. Behemot o ruga sa inchida ochii, o acoperi cu mantia sa, si o duse apoi in regatul sau, care era un fel de Infern. Cand deschise ochii, Ilen nu vazu nimic. Langa ea era Behemot, care parea, nu se stie din ce motiv, urias, dar in jur nu era nimic. Nici macar ceva pe care sa pasesti. - Aici traiesti tu? intreba Ilen. - E greu de spus daca traieste cineva aici. Dar casa mea mai are si alte camere, se grabi sa spuna magicianul, si o acoperi din nou cu mantia sa, doar ca de data asta nu se mai facu intuneric, si nici cald si cu miros de galbeni si tutun, iar Ilen se vazu imediat intr-o camera cu adevarat ciudata. Peretii erau acoperiti cu un fel de pietre viu colorate, si se auzea un crantanit, o fosnaiala, o rumoare uniforma radiind din acesti pereti. Magul ii spuse sa se apropie si sa priveasca - erau de fapt nu pietre, ci mii de gandaci care se suiau unul pe altul, gandaci de toate culorile si marimile, iar zgomotele veneau mai ales de la cei mai mari dintre gandaci, care de obicei rontaiau pe altii mai mici. Ilen privea incantata privelistea aceasta. - Uite, vezi, gandacul acela auriu de colo are vreo zece gandacei verzi in burta. - Cum au incaput acolo? - Prin magie. Ar putea sa manance si un deget. - Esti sigur ca ar incapea? - Absolut sigur. - Atunci arata-mi si mie, vreau sa vad cum e sa ai un deget pe dinauntru. Magul batu din palme, Ilen isi pierdu hainele, si in aceeasi clipa fu acoperita de mii de gandacei curiosi, care o explorau pe toate partile. Ilen izbucni intr-un ras fericit, se imbujora putin de rusine sau poate de veselie, si rase, si rase, pana incepu sa tipe de bucurie. - Uite, e asa cum spuneai tu, gandacelul auriu vrea sa-mi inhate degetul! si Ilen privi cu mandrie curajul ganganiei caer se lupta cu degetelul. Pana la urma degetul disparu pe gura lacomului gandac. - Ce placut e, ma gadila! se mira Ilen. Si incepu sa danseze de bucurie, tot mai repede, pana cand nu se mai vazura din ea decat doua codite blonde zbarnaind. Cand se linisti se intrista imediat: pe corp nu mai avea nici un gandacel. Magul ii restitui prompt hainele. - Nu se poate inca o data? se ruga Ilen. - Nu, acum ne asteapta alta camera. Care era intesata de miriapozi. Ilen nu-si putu retine un \"Uoaaa\" prelung. - Sunt asa de pufosi! zise ea, mangaind o Cruce-neagra de Caraibe, cu un diametru de vreo 25 de cm. - Atentie, este suficient sa te intepe o data unul din acestia si mori pe loc, dar Ilen ii raspunse imediat ca nu se teme de moarte, ba chiar il intreba pe mag daca ii este frica. - Frica? Frica de ce? raspunse, incurcat, Behemot. - Cum de ce? Nu stii ce-i aia sa mori? - Nu mi s-a intamplat niciodata, glumi magull, dar cu o miscare iute de mana ii baga capul sub mantie. - Uite, vezi, Infernul, oamenii nu mor, se duc uite aici, si ce vazu Ilen era o multime de oameni care isi agitau nervosi bratele deasupra capetelor, uitandu-se in sus, cam in directia de unde privea fetita. - Da\' de ce-s asa nervosi? Si dupa ce se gandi, mai zise - n-ar fi trebuit totusi sa fie mai multi? - Nu, sunt destui atati cati sunt. Te plictisesti? se ingrijora magul. Cateva minute fata privi miriapozii, care si ei o priveau pe fata. - Sunt cam tacuti, spuse Ilen dand semnificativ din cap. - Atunci hai sa mergem in alta parte. Si magul se duse cu pelerina lui in alt cotlon al domeniului sau. Dar unde o duse nu se stie, pentru ca n-a povestit nimeni niciodata.