Grota Umbrelor

Motto: “E o peșteră adâncă și tăcută în pădure, Unde nu ajung niciodată razele soarelui, nici adierile vântului, E locul în care se târâie o fiară bătrână și ostenită Când vrea să moară, ascunsă în întuneric.” N.Lenau Azi noapte demonul vântului răscoli pădurea, urlând înfricoșător după tot ce întâlni în cale. Mă agățam în naivitatea mea așa cum frunzele își prind cozile de trunchiul pomului într-o îmbrățișare a privirii ocupate să descopere acel ceva de neatins al întunericului. Doar că demonul vântului nu dorea nimic de la mine, era bolnav și pierdut în labirintul oglinzilor în acea pădure și-mi mărturisea cât de foame îi este. Mă îndreptam înspre Grota Haiducilor, care se afla la cinci minute de mers, pornind de la Hotel Roman, pe o potecă ce urca mușcând trepte în versantul muntelui. Nu era singurul drum care ducea acolo, însă mergând pe această potecă chiar aveai siguranța că ajungi Acolo. Pășeam atentă pe marginea scărilor, mai mult rupte decât întregi, și acoperite de pietre prăvălite din înălțimi. Demonul vântului mă obseda. Îl vedeam în fiecare adiere de vânt care desăvârșea jocul frunzelor, făcând să se înconvoaie sub apăsarea greoaie și caldă a aerului. Umbra îmi urmărea fiecare mișcare, în ascuns. O cunoșteam în toate amanuntele, dar și ea îmi cunoaștea gândurile, că prea-mi știa toate pliurile inimii unde-mi țineam ascunse emoțiile, în răvașe împăturite și sigilate. - “Doar la 5 minute? Deja merg de 20 de minute. Poate de 30 sau mai mult... Oare să fi greșit drumul?”. Gândurile mele rezonară asemenea tăriei pietrelor care-mi susțineau pașii, în urcare purtându-mi devenirea. Greșisem drumul. Am privit în jos cu teamă, încredințându-mă că nu este nimeni în spatele meu. Apoi am privit în sus. Am simțit o ușurare și o bucurie nefirească privind la înălțimea trunchiurilor. Am stat cu fața oglindită spre cer și am privit la teatrul de marionete al frunzelor agățate în ghemul vieții. Am avut senzația de afundare în acel cer, întâi până la mijlocul coapsei, apoi până la mijlocul genunchiului, mai sus, și mai sus…!, și deosebit mi-a părut mirosul de la malul zenitului, la fel de plăcut precum freamătul ce răscolește roua pădurii dimineața, adulmecând aripile timpului ce înotau înspre mine. Starea nu ținu mult timp. - “30 de zile de fericire, doar atât pentru el… Iar eu în tot acest timp am agonizat, încrezându-mă în cuvinte…”. M-am trântit pe pământ, întinzându-mă direct pe pietrele colțuroase, care până atunci îmi înțepaseră tălpile. Urcasem cu picioarele goale, ținându-mi încălțămintea într-o mână iar în cealaltă, hainele, prosopul și sticla cu apă. Tocmai făcusem câteva scufundări într-un bazin cu apă fierbinte, intrând apoi în tunelul cu aburi, un fel de ”saună naturală”, de unde ieșea din adâncurile muntelui un izvor cu apă termală ce se vărsa apoi în Cerna. Încă-mi frigeau tălpile. Simțeam, ca și acum, senzația de nesuportat, de usturime a tălpilor goale care călcau direct peste pietrele ascuțite, mâl și apă fierbinte, o apă aproape clocotitoare. Retrăiam momentele acelea. *** Mă aflam în căutarea acelui semn pe care-l stiam… Iar el îmi ieși în cale… Nu-mi amintesc chiar de tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea, deși existau reminiscențe… Erau întâmplări încă netivite, cioburi ale conștiinței de veghe răbufnind, pe alocuri lăsând să răzbată spre suprafață doar câteva frânturi de amintiri. Demonul grotei se lăfăia… Acum, n-aș ști să spun cine despre cine povestește, pentru că timpul s-a pogorât molcom peste acea trăire difuză într-o întrepătrundere blândă a voințelor, într-o împreună lucrare în cuget și-n simțiri. - Asta înseamnă să stai așezat deasupra timpului, mi se adresă ca și cum ar fi fost apăsat de o mare nedumerire, de o durere sau, ca și când ar fi râs, urzind un plan. Lesne aș fi fost tentată să cred contrariul a ceea ce tocmai văzusem cu ochii mei. Era un bărbat mândru, ușor enervat pentru situația nou creată, un desferecător de vise, ale cărui gânduri le cernea de verbe și le azvârlea în văzduh tălmăcind tăcerea. Stătea în inima grotei și privirea-i lucea, capătând modelul viselor aruncate pe canapeaua eviscerată de nisip a timpului, unde tâmpla se pleca și adormea pagini întregi din conștiința-i șovăitoare cu care desfereca adevărul. Numai adevărul... - Am întâlnit un înger blând, și vrea să mă chinuie(...), se motivă bărbatul din fața mea, privindu-mă insistent. De asta sunt așa. Îngerul ăsta a fost trimis mie și eu încă mai veghez la cel mai frumos surâs al său, netezindu-i calea. Fără de vise mi-ar fi acum noaptea dacă m-aș lăsa ispitit de cuvânt... Sau să mă las devorat... După o scurtă pauză, continuă: - Îți voi dărui cheia, însă nu sunt convins că aceasta îți va ușura și înțelegerea. Apoi iti voi povesti. Il privii cu atenție. Doar orele lui mai puteau sta înghețate, întinzându-și minutarele spre cer, cu ochii de întuneric cuprinzând întinderea locului. Dintre toate orele aflate în custodia lui, unele își uscau leneș aripile pe muchia frunții lui înfierbântate și, deși era vară toridă, secundele rezistau întunericului devastator, chicotind a umbră sărată. A Umbră... Diavolul transpira și își răcorea setea, gâlgâind din carafa destinului liber cugetător. Apoi îi răsturna conținutul în moarte. Și doar la anumite ore timpul își prăjea răbdarea. Asta a fost prima încercare de echilibrare a conștiintei, atunci când eu am primit cheia în dar. *** Mă aflam la jumătatea tunelului din saună când, din lateral, apa se scurgea direct peste picioarele mele, acoperindu-mi gleznele. Aș fi urlat de durere, însă un altfel de urlet puse stăpânire pe mine, refulând în adâncul ființei sau în subconștient. Atunci văzui diferit. O Umbră prelungă se dislocă direct din zidul de piatră și mă însoți până în adâncul tunelului. Lumina slabă a lanternei nu permitea să descifrezi ascunzișurile grotei cu zidurile adânci, care se afundau surd în acea imensitate a întunericului, dar care se deschideau la fel de brusc atunci când același întuneric ți se izbea în ochi. Nezărind pe unde calci, doar bâjbâind la câțiva zeci de centimetri, puteai înainta răzbind prin întunericul brăzdat de aburii grei și fierbinți ce-și sfârșeau conținutul șiroindu-ți pe piele. Era un supliciu să poți supraviețui respirației în bezna care se lăsa respirată drept aer, pătrunzându-ți înfometată în adâncul ființei temătoare de necunoscut. Ochii însetați de lumină mușcau hulpavi din ceea ce oferea privirii fâșia îngustă și artificială a lanternei. Am reușit să-mi mut interesul asupra tavanului plin de stropi ce-și prelingeau orizontul asemenea unui cer direct spre mine, de parcă special mă căutau, găsindu-și prăbușirea în mine. Înaintam înspre adâncul fierbinte al muntelui, privind la pereții laterali ce-și micșorau nesfârșirea și de unde-și trăgea seva izvorul incandescent. Călcam în neștire, țopăind pe vârfuri cu senzația insuportabilului acelui fierbinte ce-mi ardea degetele picioarelor. Înaintam bâjbâind, 50 de metri, o sută de metri, o veșnicie a timpului coborât direct în adâncul ce se asemăna izbitor de mult cu necunoscutul grotei, respirând din fierbintele aburului. Cu cât mă grăbeam, mai repede și mai repede -instinctiv reacționam așa, din dorința de a nu mai simți arsurile-, cu atât mai dens și clocotitor devenea aerul, care mușca cu nesaț, adânc din inimă, respirând-o la rându-i, devorându-mă cu o pasiune ucigătoare, cuprinzându-mi creierii ce se zvârcoleau într-un amețitor dans al întunericului tropăitor. Auzeam cum șiroiește apa, cum își urlă surd curgerea, mascată de întunericul din adâncuri menit a-ți ascuți toate simțurile, chiar și pe cele de care habar n-avuseseși până a intra acolo parcurgând drumul aproape inițiatic. S-a scurs o veșnicie, s-au scurs două, și mai multe rânduri de veșnicii și-au scuturat solzii timpului, un fel de eoni căzuți la picioare asemenea stelelor din ceruri devenite pietre strălucitoare. Am ajuns la capătul tunelului cu aburi, până acolo unde reușisem să pătrund deși în dreapta se căsca un alt hău de întuneric și se deschidea o altă continuare a aceluiași tunel, mereu fără sfârșit, și de unde izvora țâșnind ca-ntr-o cascadă pe spinarea muntelui, în șuvoaie, șiroinda apă clocotitoare. Eram aproape sigură că undeva, dincolo de stâncile acelea, erau cazanele celui rău care-și încingea regatul, trosnindu-l bine de tot, încolțindu-l cu limbi de apă clocotită. Focul pandemoniumului său era sub forma apei, o apă sufocantă, terifiantă, ce-ți băga aburii cu pumnii în ochi și ți-i scotea pe nas și pe gură, reproșându-ți fățărnicia, imoralitatea, lașitatea și multe altele care nu s-au gândit și inventat încă, stigmate pe fruntea unei femei ce îndrăznise să fi visat la încropirea raiului pământesc în iubire. - Asta este sauna naturală!, se auzi un glas, venind chiar din spatele meu. Îmi vorbise el. Se ținuse după mine, încă de la intrarea în tunel, asta aveam să aflu mult mai tîrziu. Se întorsese din drum, insistând să mă însoțească, parcurgând încă o dată drumul, și cine știe pentru a câta oară. Doar nu era pentru prima oară?!... O Umbră ajunsese să îmi călăuzească urmele în adâncul acesta amețitor. Apoi a luat-o înaintea mea. Acum mă ghidam după o siluetă abia întrezărită, luminată firav cu o lanternă. Cel care până atunci fusese doar o umbră în umbră se prefigura herculean, dominând totul în jur într-o deschidere maximă. - 650 de kilometri până aici?, continuă. Abia de-i auzeam întrebările, abia de-mi aminteam și de propriile răspunsuri, ca prin vis. De fapt, nu-și aminteam exact cuvintele. Poate mi se păruse că înaintam prin tunel sau că întâlnisem Umbra acestuia. Poate că era una din multitudinea de umbre care-mi erau mai tot timpul la îndemână, deși nu-mi aminteam să-mi fi luat vreuna cu mine. Ar fi trebuit să mă asigur că exista cu adevărat, trebuia să fi pus mâna pe Umbră, să fi pipăit realitatea pe care o credeam existentă. Dar cum se poate ca o Umbră să fie de sine stătătoare și rațională? Doar am privit. Timpul a rămas suspendat într-un tablou luxuriant. El era barbatul încântător care mi s-a oferit atunci. L-am privit într-un mod unic. Pentru mine, acel timp a devenit sursă abisală a tuturor pasiunilor cunoscute vreodată și a tuturor împlinirilor viului. Secundele au nascut iubirea în inimă, și dorul, setea de el… Am trăit cele mai frumoase clipe din viața mea, de până acum. Niciodată nu mi-am imaginat că poate fi atât de intens. Pe când simțurile îmi erau încă adormite, m-am simțit inundată de cea mai intensă formă de fericire posibilă. El mi-a rămas întipărit în memorie, cu reverberații adânci în cele mai intime trăiri, care se revarsau încă și încă, clipă de clipă, peste toate într-un acum prezent. Am privit la cel mai senzual și mai voluptos nud, creator foc viu al erosului descoperit mie cu gesturi intime ce alunecau mângâind cele mai ascunse gânduri exaltate, cu dorința de atingere a tuturor suprafețelor lucioase ce contrastau plăcut cu acea postura de abandon total. Îmi provoca dorinta, cu voluptate lăsându-mă învaluită de acel moment unic pătruns de aburul misterios. Acea baie de aburi asigura fibrelor trupului strălucirea udă, îmbratișată de reflexele mângâierilor luminoase și rotunjite, o alternanță de ud lucios, alunecos, și mat zăbovitor, suscitând fericirea. Lesne ai fi tentat să gândești că nu-s decât niște plinătăți, străbătute de focul primordial, foarte înalte și privitoare înspre Verb, altele lungi și îndreptate către palidul surâs al umerilor dantelați, care încă din prima clipa s-au înfățișat diferit, drept umbre tridimensionale. Iar chipul își întindea vederea pe arcușul percepției. *** Uneori obișnuiesc să cred că mă pot înveșmânta cu mai multe umbre, asemenea măștilor despre care, tot la fel, cred că le pot schimba, avându-le mereu la îndemână. Privindu-mă în oglindă, în special dimineața cu fiecare trezire, cu luciditate impusă mă încorsetez cu cea mai plină de seriozitate umbră. De foarte puține ori îndrăznesc să mă schimonosesc. Și doar uneori mă distrez copios, râzând în hohote. În grota aceasta am intrat dezbrăcată, sau cel puțin mă știam dezbrăcată de propria umbră. Renunțase doar la tot. Umbra îmi răscolea gândurile. Îmi rămăsese înfiptă adânc în amintire și, chiar dacă izul puturos de mâl plutea de jur împrejur, inima mi se afundă într-o baie amară și voluptoasă, de suferință și dorință turbată în același timp. Cea mai acută senzație n-o poți cunoaște decât dacă știi să-ți ascuți simțurile și să percepi fin senzațiile. Privirea ți se îngroapă laolaltă cu picioarele, afundându-se rece în noroiul din care răzbate la suprafață firișoare asemenea unor liane în formă de cheia sol, rădăcini ale pietrelor din apropiere ce țin parțial tonalitatea nedezacordată a muntelui. Totul se îngroapă adânc în conștiința ta și, neatent fiind, lesne ai putea rămâne prizonier pentru tot restul vieții tale în acest tunel, înfipt într-un fel de moarte a veșniciei. Ca și când n-ai mai gândi la viață cealaltă, la viața de după moarte aflată pe malul celălalt… Mintea mi se afundă în acel abur grotesc, asemenea tâmplelor peste care se scuturau picături grele de sudoare, captate de pe tavanul tunelului, efect euforizant al saunei ce mă făcea să transpir abundent. Brusc, grota deveni luminoasă în tot acest întuneric urlător. Nu cred că există om care să nu-și iubească propria umbră și care să nu fi iubit vreodată o altă umbră, cu acea năzuință absurdă de a o întâlni și a o poseda, chiar într-un mod egoist, cu sau fără ferma convingere a imprevizibilului, având încredere și dăruindu-se total... Acum, privind în urmă, anamneza tuturor trăirilor din toate timpurile, rememorând orice gând, șoaptă sau cuvânt, trăire sau făptuire, se întâmplă să fi șovăit prea mult până a descoperi acel ceva cu adevărat important, mult prea târziu pentru a nu scoate la iveală și adevăruri strepezite. Și ce rost ar mai avea să continui a lâncezi în straturile rulate ale stărilor de reverie, să-ți alimentezi impresii false?! Umbra părea să plutească spre un orizont de o culoare imperceptibilă; spre o boare răcoroasă a unei altfel de dimineți de argint, purtată spre lumină. Întunericul prinse brusc glas. - “Care să fie rostul rostului de a privi în lumină?”, și gândurile îmi șiroiră printre pleoape. Trăsăturile Umbrei rămaseră încă nelămurite deși umerii lați, de atlet sau războinic străvechi, deveniseră o realitate de care aș fi dorit să mă sprijin. Mă urmase până la capătul tunelului și m-ar fi urmat până la capătul veșniciei -dacă ar fi existat un capăt al eternității!?!-, în acea grotă fierbinte, plină de apă și de aburi denși, irespirabili, unde timpul începuse demult a se dilata, căpătând proporții apăsătoare. Întunericul pătrunsese în minte iar eu luasem acea poziție a nefirescului, a celui care închide ochii în beznă pentru a scăpa de imensitatea ei, de fiecare dată nimerind alte si alte ceruri de întuneric, închizându-se și deschizându-se în cercuri concentrice de întuneric. Și asta până când mi-am găsit propria lumină, propriul cer de lumină ca revărsare a Luminii înconjurată de o tăcere impenetrabilă. Era Umbra care, privită în întuneric, părea a fi Lumină. Alesese să-mi vorbească în tăcere, o altfel de tăcere străpungând întunericul cu perfecțiunea-i nefirească. Umbra părea desprinsă din piatră, o piatră înțeleaptă ființând aidoma oricărei alte ființări. - Nu va fi prea târziu de data asta, și poate nu vei nimeri pe aceleași drumuri, să fii în calea bestiilor, ca odinioară Pyrene. Am plâns-o, la început suspinând. Mult prea târziu mi-am urlat și durerea mea, și toate pietrele și grotele munților au îngenunchiat la picioare rezonând ecoului chemărilor mele, rosti pe un ton serios Umbra. Apoi izbucni în râs, dezbărându-se cu teatralitate de rolul adoptat. Îmi amintii de existența unui poem epic al grecilor, în care se povestea despre o călătorie a lui Hercule pe marea din Argos într-o corabie, pornit fiind în căutarea Lânii de Aur, care se afla pe o creangă de aur a Stejarului Sacru. - Ai trecut prin “Piața Hercules” și ai admirat, cred, statuia lui Heracles, cum îi spuneau grecii, sau Hercules, cum îi ziceau romanii. Deasemenea, ți-a atras atenția Baia Apollo, aceasta fiind construită pe locul unde au fost termele romane. Si chiar templul lui Hercules! Câteva clipe mai târziu am simțit acea lunecare în umiditatea vâscoasă, delicvescent afundându-mă în fierbințeala apei. Mi-am simțit înecată rațiunea și prăbușită în aburul dens. Totul se petrecu în tăcere. Ca printr-o minune Umbra căpătă curaj, își deschise inima cuprinzându-mă într-o îmbrățișare plutitoare ce mă purtă către suprafață. Am închis ochii, simțind apa rece ca de gheață a Cernei în care-mi cufundasem picioarele. El dispăruse. Îmi rămăsese totuși întipărită pe retină imaginea tatuată pe antebrațul său, lupul dacic, jumărate lup, jumătate dragon. Era stindardul de luptă al triburilor de luptători sălbatici care au înspăimântat cetățile grecești de la Pontul Euxin și în orașele din Moesia. Unde mai văzusem o astfel de imagine? Mi-am adus aminte de poveștile despre Zalmoxe, profetul-zeu; despre bătăliile în care săbiile curbate (sica sau phalx-ul) crăpau coifurile romane; de cuvintele Umbrei; totul ca într-un film sau vis… *** Am urcat și ultimele trepte, în față deschizându-mi-se muntele, exact ca un „Sesam deschide-te!”. Până a ajunge aici crezusem că Grota Haiducilor nu-și deschide misterele în fața privirilor muritorilor. Ascensiunea a presupus o detașare de tot ceea ce înseamnă obișnuitul, civilizația, banalitatea. Ultima treaptă avea menirea de a te purta într-un timp nedeterminat, oferindu-ți posibilitatea accederii la un alt nivel, unde însemnele, semnificațiile și trăirile interioare, te ridicau deasupra intereselor lumești. Privind imensitatea grotei, totul te uimea. Pașii te purtau spre interiorul ei unde puteai alege să-ți porți pașii pe două culoare. Unul înainte, altul spre stânga. Urma un vestibul, urcai din nou câteva trepte și erai purtat în centru, unde ți se oferea acea deschidere maximă, o terasă la nivelul cel mai înalt, unde puteai privi deasupra coroanelor de stejari ce încumetaseră a se ridica până la acea înălțime. Era tocmai ceea ce nu te-ai fi așteptat a găsi. Era răcoare, o nefirească răcoare, deși nici o adiere de vânt nu-și purtase mângâierile până acolo. În penumbră, o jumătate de lumină difuză părea că își poartă razele până în cele mai îndepărtate ascunzișuri, reazem de stâncile ce formau pereții și tavanul grotei, luminând terasa ce se sprijinea pe un grilaj de fier. Am descoperit acolo un fel de pat din crengi și frunze, părând a fi proaspete căci împrăștiau un miros, acela de verde viu. Zării la câțiva pași niște pietre așezate în cerc, care constituiau un foc unde se pregătea ceva. Mă îmbie un miros de carne friptă dar și o presimțire ciudată, de uimire și de teamă în același timp. Un fior fierbinte îmi cuprinse inima, ca-ntr-o îmbrățișare dulce, înțepătoare, în care corpurile abia incep să se cunoască, șoptindu-și calm: “Trăiește, respiră cu intensitate, vezi, simte!”. O exaltare și o foame cruntă mă cuprinseră în clipa imediat următoare. Simțeam foamea până în cele mai întunecate cotloane ale ființei mele. Lângă foc, el îmi zâmbi într-un mod familiar. Era aceeași Umbră din tunelul cu aburi. O voce caldă, pe care abia acum mi-am amintit-o, ca și când dintotdeauna fusese în mine si totdeauna o purtasem în mine, mă salută. Părea a fi Umbra. Avea același aer discret în indiferența și mulțumirea de sine ce lăsa să răzbată în exterior. Întors cu spatele la mine, îl privii insistent căutând cu fervoare o mărturie a unei alte întâlniri. Am găsit tatuajul cu lupul de pe brațul drept, care îmi confirmă acum ceea ce intuiția îmi indicase mai devreme. Era El. Umbra. Figura Umbrei părea distantă, imobilă, aproape glacială. Nici nu se sinchisi să-și ridice privirea de la foc. Îl păzea, ținându-i vie flacăra. Am hotărât să plec. Umbra mi se adresă, deși păruse a nu remarca prezența mea. - Îți este foame? Aproape este gata. Îmi era foame, deși uitasem că-mi este. Mirosul îmi întețise senzația de foame. Nu i-am răspuns, vizibil stânjenită. Crezusem că voi găsi singurătate în această grotă, acel „altceva” îndelung închipuit. Am sperat ca aici, în pântecele muntelui, grota aceasta să-și descurce urzelile amintirilor povestindu-mi câte ceva din veșnicia zidurilor care se înălțau înaintea-mi. Nicidecum nu as fi gândit să întâlnesc o Umbră. De fapt, habar n-aveam cum să o numesc altfel. Umbra continuă să mă privească insistent. Părea amuzat de situație. Se ridică de jos, îndreptându-se catre mine și-mi întinse mâna. Era același braț, pe care odinioară îl privisem îndelung, încercând să-mi amintesc ceva despre semn. Semnul era si simbol, iar eu primisem cheia. Tocmai îmi amintisem. *** - Îți cer iertare, nu te-am întrebat cum te simți, bănuiesc că nu ți-a plăcut în tunelul cu aburi și că nu vei mai repeta experiența de atunci. Sincer, mie mi-a plăcut, rosti toate acestea cu un rânjet insinuant. Acum eram absolut convinsă că era același. El, din tunel. Vocea lui mi-a întrerupt, din nou, gândurile: - Măcar poți lăsa aparența că ești politicoasă, nerefuzând invitația de a fi oaspetele meu, căci eu așa te consider. Poți rămâne măcar câteva minute. - Da, desigur… - Hai, vino!, te așteptam ca oaspete în această seară. Eram sigur că vei veni. Întotdeauna sunt sigur. Întotdeauna Știu. Nu te vei plictisi. Îți voi povesti ceea ce vrei să afli. Împinsă de imprevizibilul situației, m-am întors din drum. Poate că voi afla povestea Grotei Haiducilor, sau povestea simbolului Lupului Dacic de pe brațul Umbrei. Gândii că totul este un vis, că pot mânca în vis, că mă pot închipui pe mine mâncând, sau poate că toate acestea sunt amintiri demult trăite și care de undeva din subconștient îmi apăruseră cu intensitatea dorinței de a le retrăi. Totul îmi apărea familiar, deși în alte circumstanțe mi-ar fi părut absurd ca eu să mănânc alături de o Umbră. - “Nu-mi pasă!”, mi-am zis, și am continuat să mănânc și să-l privească pe furiș, cu insistență voită și cu acea pătrundere sfidătoare, ceea ce îl cam intimidă pentru câteva clipe. Umbra își coborî privirea către simbolul de pe antebrațul lui. - Ah!, mi-am amintit! - Ce anume?, și el mă privi surprins. - Mi-am amintit de ceea ce știam privind simbolul acesta. Îmi zâmbi, amuzat de cuvintele auzite, adresându-mi-se pe un ton zeflemitor. -Și ce anume ți-ai amintit tu despre ceea ce nu ai de unde să știi? Ce știi tu despre ceea ce reprezintă?, și continuă să mă privească cu aceeași sclipire încântătoare. Îi întinse mâna, ca și cum s-ar fi prezentat pentru prima oară. - Lucensis, proscrisul, acesta sunt eu. În legile vechi proscrisul “devine lup”. Lupul este imaginea fugarului iar asta este ceea ce ai remarcat cu ușurință la simbolul ales de mine. Numele derivă de la „daos” in frigiană, care este și o confrerie războinică. Membrii clanului lupilor se tranformau, ritualic, în lupi, calitățile de prădător-atacator-luptător ale animalului trecând printr-o experiență magico-religioasă și transmițându-li-se lor. Acesta era felul de a fi al lor. Deveneau Lupi, adică invincibili. După o pauză, continuă: - Carnasierul este vânătorul exemplar. Războinicul este tot un vânător, prin excelență. Sunt sigur că privind la acest simbol al lupului de pe brațul meu, ți-ai adus aminte de stindardul de luptă al dacilor, al căror zeu era Zalmoxis –lupul, care avea corp de dragon și în bătălii șuiera răzbunător, spre spaima dușmanilor. - Exact la asta am gândit, și-l privii uimită. - Încă n-ai ajuns la Stânca Albă, cunoscută și sub numirea de Piatra Viperelor?! Se spune că sunt identice cu Stâncile Albe din lumea cealalaltă, unde există posibilitatea unei călătorii de tip șamanic. - Călătorie șamanică? Ce este? - E asemenea unei călătorii în vis, extatică. Implică moartea rituală urmată de o întoarcere sau de o coborâre, descensus ad inferos, întreprinsă în vederea unei inițieri. Implică coborârea într-un Infern, katabasis. Dar nu oricine poate ajunge acolo, nu oricine poate vedea Piatra sau Stânca Albă. Însăși această grotă semnifică locul unei deschideri maxime, prin excelență un loc al epifaniei, unde după o perioadă de ocultație își pot face apariția o umbră, un zeu salvator, etc… După o scurtă pauză, continuă. - Să nu-mi spui că ai simțit umbrele de aici, și că nu ai reușit să le percepi ca fiind reale!?! Pătrunderea în acest spațiu al grotei poate fi similar cu accederea într-o altfel de lume, “totală”, ce se constituie prin ea însăși o lume-în-sine. A pătrunde într-o grotă nu implică întotdeauna o coborâre printre umbre, așa cum ți-ai închipuit tu că ai putea găsi aici, acel altceva. Există posibilitatea de a experia o lume complexă, total diferită de cea pe care o cunoșteai tu până acum. Poate că de asta ți-ai închipuit că și eu aș putea fi o umbră. Poate chiar m-ai numit astfel... Am rămas uimită, fără cuvinte, ascultând la toate acestea. Umbra continuă: - Trebuie să-ți mai spun că nu este prima sau a doua oară când te întâlnesc. Au existat o succesiune de întâmplări imprevizibile, care mi te-au oferit privirilor. Vei rămâne uimită, dar, îți zic, la început te-am privit și eu, așa cum si tu mă privești acum. Mereu te regăseam, mereu te pierdeam. Ultima oară te-am regăsit în tunelul cu aburi, apoi te-am părăsit pe pietre în Cerna. Acum, aici... și totul se repetă, ca-ntr-un cerc... Seara se lăsa cu înverșunare peste terasă, devenind apăsătoare prin tandrețea nedeslușită ce punea stăpânire pe grotă. Umbra se apropie destul de mult. Îmi mângâie pleoapa ochilor, care se închise forțat; apoi curba fină a sprâncenei, obrazul; coborî spre gât, nimerind bărbia și linia buzelor răsfrânte; îmi mângâie dinții și le surprinse tremurul surd; continuă adâncindu-și mișcările într-o îmbrățișare în care-mi cuprinse toată ființa, o îmbrățișare caldă, derutant de calmă... Brusc se desprinse și, pe un ton aspru, mă alungă. - Pleacă!, dispari cât mai poți încă să pleci! Pleacă! *** Jumătate din drum era deja parcurs. Drumul continuă prin pădure. Depășisem deja Izvorul Munk, unde întâlnisem aceleași pietre în cerc, probabil un alt foc, stins de data aceasta și pustiu, iar până la Grota cu Aburi mai erau doar 25 de minute. Totul în jur se învârtea, totul părea la fi la fel, copacii, drumul, înălțimile… Întotdeauna mă aflam la jumătatea drumului, mereu înaintând, niciodată renunțând. Și totuși, despre nicio aventură nu poți fi sigur dacă este sau nu reală sau dacă nu este un misterios vis născocit să ușureze plictiseala orelor sufocante ale unui sfârșit incendiar de august, când încă te poți expune soarelui de la Sara’Zone. Tot înainte pe Valea Cernei, pe undeva pe la jumătatea drumului, unde femeile își bronzează pielea scăldându-și longevitatea degenerată în bătaia vântului, risipind vigoarea pădurilor de pin negru, acolo unde muntele clipește șăgalnic printre curburile sânilor atârnători, sufocați de transpirația privirilor diferite. În bazinul cu apă termală poți întâlni cele mai dizgrațioase forme ale feminității, deformate, ruginite și devastate de trecerea timpului, de neîngrijire, de nemângâiere și de neardere... Au rămas ca niște ruine patetice ale celor ce cândva au fost. Imensități haotice ale hălcilor de carne revărsate într-o nesimțitoare măgulire de sine; plinătăți poleoștite ale sânilor în gravitaționalitatea lor înfierați, ridați și cu aureolele diforme, plutitori în puturoasa apă de sulf; burți monstruoase, acoperind eroic orice urmă a sexualității în V, descoperind o pilozitate densă și de o lungime considerabilă; hălci adunate la un loc și formând șoldurile, ca o marmeladă tremurândă; cu pliuri asemănătoare scoarței de copac, zdrențuite, dar savuroase datorită tonalităților grave, scăpătate în împletitirea de umbre și lumini, picurate și lucioase, totul învelit în ferocitatea licențioasă al celui care se încumetă să nu închidă ochii și să accepte o iluzie mascată temeinic și ridicol, oferită drept realitate sofisticată. Nu-ți rămâne decât să întorci privirea, schimbând de fiecare dată perspectiva ororilor acestui gen de “baggy monster” feminin. În Grota cu aburi, eu nu am găsit până la urmă nicio Umbră. Si nimeni nu se așteaptă să mai găsească ceva. Nu am găsit nici măcar acele pietre în cerc, care odinioară să fi format vreun foc, pentru altcineva... Livia Georgescu 29 august 2011 27 iulie 2012 -modificat