Am venit, am văzut, m-am ușchit!

Ajunsesem pe aeroportul Băneasa cu mai bine de-o oră, înainte de îmbarcare. Niște acrituri uitate la soare, ne-au controlat actele și bagajele de m-au făcut să mă întreb: \"unde naiba v-au găsit, frate?\" „Zâmbiți vă rog, măcar cu colții, chiar și-o grimasă!” Dar nu…ăștia erau plini de ei, au inventat privirea oțetită și găsitul nodului în pantofi. „ Vă rog să mă scuzați că v-am deranjat visele erotice ale dimineții!” În sfârșit, am intrat în sala de așteptare. Înghesuială ca la matineu. - Cum naiba îi lasă pe colorații ăștia cu ditamai papornițele în avion? Am întrebat fetele. Pentru bagajul de mână, nu este o dimensiune strictă? - Va fi doar pentru întoarcere. - Așa se explică. Dacă verificatorii ăștia, tot vor să pară așa fioroși, să respecte naibii regulile de îmbarcare. Deasupra a patru uși scria:„Gate 1, 2, 3, 4”, situate la distanțe de vreo trei metri și separate de câte-o bară de inox. La aceeași „poartă” plecau mai multe avioane, unul după altul. Autobuzele veneau goale și plecau pline cu pasageri pentru fiecare zbor: Londra, Valencia, Madrid. Pentru Roma trebuia să ne îmbarcăm la poarta trei. Trebuia…iar avionul trebuia să decoleze la ora șapte și se făcu ora șapte jumătate când fata care scana biletele la intrare, a strigat la noi să ne dăm la o parte din ușă, ca să treacă pasagerii pentru zborul companiei Blue Air…că avionul nostru- al lu\' Wizzair- va întârzia o oră și jumătate. Nu-mi venea să cred, eram plecate de acasă de la ora unu noaptea și nu reușisem să decolăm. Mama lui de aeroport mizerabil și organizarea lu\' pește. Cu greu găsisem locuri ca să stăm jos. Mai aveam destul de așteptat. „Dar dacă eu întârziam? Oare m-ar fi așteptat avionul? Cred că da! M-ar fi sunat pilotul să-mi spună că mă așteaptă o mașină de intervenție lângă gard.” - Lili, dar de ce ți-ai luat atâtea haine pe tine? A fost prea greu geamantanul? - A…nu! Mi-e teamă să nu răcesc, dacă deschide careva hubloul. Nu știu dacă m-au trecut transpirațiile de la revolta care-o simțeam pe limbă sau straturile de haine care le pusesem pe mine ca să n-atârne geamantanul, cum zicea regula: nu mai mult de cincisprezece kilograme, așa că am început să dau jos din pulovere…ca baba Dochia. - Trei cafele vă rog, i-am zis vânzătoarei de la bar. Fata s-a apucat să prepare trei cafele expreso după care le-a pus pe tejghea cu o privire de parcă aș fi venit la cerșit, zicându-mi: - Treizeci de lei. - Ce? Zece lei cafeaua? Adică o sută de mii de lei vechi? Aș fi vrut să i le dau înapoi, dar mă simțeam vinovată pentru că nu mi-am aruncat ochii pe prețurile scrise pe pereți, cu litere de-o șchioapă. M-am dus la locul meu, pe care fetele mi-l țineau ocupat, mi-am băut cafeaua prețioasă, cu înghițituri mici, iar după ce-am terminat, m-am ridicat îndreptându-mă grăbită spre toaletă. La intrare stătea sprijinită de tocul ușii, o doamnă blondă și tapată, îmbrăcată într-un tricou, pantaloni și saboți albi, de-ar fi fost invidioasă chiar și doamna „dințară”. Am intrat în prima toaletă. Privirea și nasul meu n-au putut rezista jegului și danfului dinăuntru. - Nu este hârtie la toalete și faceți vă rog un pic de curat, nici măcar n-am putut intra! I-am spus femeii blonde cu părul vâlvoi, care admira nu știu ce anume din sală. - Cum ați vrea să fie? Lux? Îmi răspunse, fără să-și îndrepte privirea spre mine. - Nu doamnă. Chiar dacă nu sunteți dotați după ultimele standarde, dar, cel puțin să fie curat, i-am răspuns femeii care continua să stea cu privirea țintuită. Mă duc dezamăgită la locul meu și-mi arunc o privire prin sala de așteptare. - Ați observat că de la „poarta” unu nu s-a făcut nici o îmbarcare, dar în schimb au condensat urcările în autobuze, la celălalte uși? - Trebuie să fie o explicație, îmi răspunse Simi. - Există una: acolo se fac teleportările. Pentru poarta aia trebuia să ne luăm și noi bilete. Eram demult la „Fontana di Trevi”. Asta dacă nu li s-ar fi stricat aparatul de deportat. - De ce ați întârziat? Am întrebat-o frumos, pe prima stewardesă care ne-a ieșit în întâmpinare, pe scara avionului. - Probleme tehnice. - Au! Ce probleme? Am întrebat-o. - Probleme minore tehnice, accentuase, domnișoara. Vai, ce bine! Mă mai liniștisem. - Fetelor, haideți să stăm aproape de ieșirile de urgență. Mai bine să punem răul în față. Nu? - Bine, zise Mari, dar nu-ți dai jos din puloverele alea? - Nuu! Dacă se prăbușește avionul și ia foc! Până ies din avion îmi scot cojoacele arzânde așa…unul după altul. Mai bine să pun răul în față. Nu? - Doamne ferește, Lili! Mi-am lăsat poșeta, semn de ocupat pe scaunul ales de mine, lângă prietenele mele și m-am îndreptat spre capătul avionului, călcând repede de pe piciorul drept, iute pe celălat. - Unde vă duceți doamnă, strigase după mine, una dintre stewardese. - Vreau să merg la toaletă. - Și noi vrem să decolăm. Mergeți vă rog la locul dumneavoastră. - Mă duc, ce să fac! I-am răspuns, întorcându-mă cu picioarele împleticite la locul meu. În sfârșit am decolat. Avionul parcă s-a lăsat de pe o aripă pe alta, s-a opus frecării cu aerul, reușind să se ridice, iar, când a ajuns la înălțimea de navigare, a căzut de câteva ori în gol. Aoleo! Am simțit un gol în stomac și mi-a venit să vărs. \"E rece sau ud scaunul?\" Am băgat o mână sub mine. \"Nu. Mi s-a părut, poate rece.\" Când în sfârșit ne-au dat voie să ne ridicăm din fotolii, aud în spatele meu: „țac…țac”. „Nașul” îmi spun, întorcându-mă speriată, cu ochii cât cepele. A…nu. Pasagerii își desfăceau centurile. Tensiunea-mi revenise la normal. După o oră și patruzeci de minute interminabile de străpuns norii, ne-am pregătit de coborâre- mai mult piloții că noi doar ne-am pus centurile, rugându-ne să ajungem cu bine la destinație. Ne îndreptam în jos. Mi-era groază. Mai fusesem cu avionul, dar nu mi-a fost niciodată așa de teamă. Chiar îmi plăcea...asta până atunci. Avionul a făcut câteva ture în cerc deasupra Romei, înclinându-se pe aripa din partea noastră. Când în sfârșit s-au hotărât să aterizeze, au scos trenul de aterizare de sub noi cu un scârțâit de fiare îndoite. În momentul în care roțile au atins asfaltul, avionul s-a scuturat din toate tablele ca o găină ciufulită de pene, lăsându-se nesigur de pe o aripă pe alta. Mi-am făcut cruce cu vârful limbii și i-am promis lui Doamne-Doamne că voi avea curajul să băg mâna-n „Bocca della Verita”…dacă voi ajunge întreagă la ea. Cu toții am aplaudat piloții. Meritau. Ne-au adus cu bine la sol, oprind avionul întreg în fața aeroportului. După ce am coborât, n-a mai durat mult, că o întreagă echipă de tehnicieni, au înconjurat nava, scoțăndu-i măruntaiele afară. I-am mulțumit lui Dumnezeu că am scăpat și…m-am ținut de promisiune. Va urma