Liliana

Se vor șterge urmele frunzelor de pe brațul timpului și vom înnota în ruginiul irișilor rămași fără conținut...vom deveni însăși neputința de-a consuma fructul toamnei fără să ne fie frică că-i vom zdreli zâmbetul cu foamea noastră de struguri domnești...

Fibre de-ntuneric la poale de amurg zâmbitor, fascinat de seducția unui moment suprins pe grefe de întrebare și starea de nemișcare a versului în oglinda cuvintelor... Vom ști vreodată să îmbrățișăm nemișcarea în toată splendoarea ei?

E fascinant de puternic versul cuibărit în căușul ființei... ființă real-devastatoare-ideală în care pumnii strânși ai iubirii, patimei,dorinței, alintului, formei, ideii, conturului, ... adună între degetele strânse fascinația FEMEII...