Poezii

Cu buze de-ntuneric Te-aș căuta femeie În patul algoritmic Cu țipăt de scânteie Să-mi umplu gura De coapsa ta fierbinte Când peste uvertura, În care nu se minte Te-oi regăsi

Nu știu de ce mă aplec Sub necuvintele stinghere Nu știu de ce, Mă rup de stare ca de o haină strâmtă Căutându-te. Mă simt si eu stingheră ca și starea amănunțită de neființă peste care

Când te-oi strivi de cer iubito Să strigi cu buze de sărut: revino, soare în starea fără umbră când floarea soarelui răsare pe țărm de amintire; Te-oi săruta femeie Cu ochii-mi de dorință Și

Mă dor iernile - din țipătul verii Când umerii mi-i plec peste gând Și sânii luminii Adună sub cupe Viori de descântec Și strune de vânt Mă dor vorbele, aruncate de-a valma Pe scaunul

Strigă secunda fără conținut În brațele neputincioase ce-și rarefiază crengile Peste umbra amurgului Vioalecee deznădejdi - rispite peste brasarda Þipătului după tine... Alungă-mă dar

Setea de soare, Setea de zâmbet, Uitată-n pagina întâi - a uimirii Mă prinde vulcanic În stropi de ființă culcată în iarba prundișului de cuvânt Și-mi cere dobândă la preț de secundă Pe tot

Când mâna se-ntinde spre lutul tăcerii Și îngerii țin torțele lumii Se-aude în sensuri dangătu\' nvierii Și rugile cad peceți ale vremii Mă-ngână și noaptea și versul și starea Culori

Mă dor verile din huma de seară Și strunele din vioara unei lumini Prin care \"balada\" devine mai sacră Și cerul ne sterge patimi și vini, Mă ard formele ierbii, ce țipă Din fund de podiș și

Mă-mbăt de noapte Prin setea de tine Când șoapta se pierde Alb trubadur În taine răpuse de necuprinse rime, Și totul se strânge pe ciot de învieri, Mă străpunge albastru Setea risipei În

Cuvânt adăugat privirii, în care starea coboară pe vertebre de neputință, în care secunda strigă timpului Că totul e în van și nimicul rămâne același... nimic... iubirea se încinge cu

Își caută-n mine Ruga culcușul și-n starea de soare Ce arde peste nisipul unei îmbrățișări Te regăsesc - mereu mai aproape de vara ce arde în piept ferestre de zâmbet și nepăsări de

Când fruntea se zbate Sub tâmple de ceasuri, iar orele ard - secunde sângerii, Când iarba luminii Se-nfruptă de patimi Și eul rămâne - mereu fără vini, țipă-n cenușa clipei zdrobite doar

Trecute gânduri Pe-un calendar de fețe Își scutură prezența În pagini de moment Riscând ca fila Pe care zace indolența Să cadă de la sine... Se-apropie de mine Un surâs de amintire Pe

Îți sorb parfumul Din potirul freneziei Dorindu-ți sărutul Peste necugetarea virgulei ce ne îmbrățișează - sub voalul înserării din brațele ce-și caută trupul În toamna culorilor - din

Zâmbet de lumină Zâmbet de sărut ... Nisip de ceară Pe fante de privire ... Ierburi luxuriante În codru de risipă ... Aștept amurguri În vârstele nimicului Și ghilimelele neputinței Pe

Se desprind inelele De pe copacii neliniștii și cad cu zgomot mare Pe trotuarul îndoielii; Mă-ntorc la azur șoptind fără glas: dă-mi mâna ... să pot zbura Că tălpile verii Îmi ard

Atunci când mi-e dor de tine Sufletul îmi devine fluid, Fereastra râsului se închide Și bocancii tristeții își plimbă tălpile Pe umerii secundei Atunci când te regăsesc Nuanță albă în

Aș vrea ca noaptea să redevină stâncă - o stâncă pe care umerii tăcerii mele să se sprijine in lipsa ta... aș vrea ca silabele să se tranforme în sărut - acel sărut răms ascuns în iubirea

Ești șoapta adunată Din cupe adânci de timp Singurătatea mea șoptește - forma tăcerii tale Gându-mi îți caută conturul sărutului Mâinile mele își caută forma În replica trupului tău Buzele

Nu mă căuta printre amurguri căci voi fi înger deghizat - - floare de iris în pupila ultimei nopți sub care s-aștern frunzele cărunte din copacul - ce-mi fusese până acum vertebră la

Ce-nseamnă starea-mi încă vlăguită de sarea lacrimii udată? când păpușarii gândului se vor uitați, în goliciunea lor ciudată iar noi, actori pe treapta nepăsării vom reveni la ruinata

Tu știi, Toți care au trecut - fărâme de sentimente - prin risipa sufletului meu N-au plecat cu mâinile goale... Au luat cu ei valsul sublim al tăcerii îngenuncheate - în fața măreției

Setea de forme a gândului, mă întoarce la buza luminii pe care a înflorit surâsul tău... și văd conturul nud al șoaptei trecând peste vulgaritate depășind stadiul larvar, descătușând

Când zăpezile vor înflori surâsuri când iernile vor naște geometrii solare când tainele vor deveni amurguri și vocile - tăceri interstelare te-aștept pe brațe de lumină când soarele rămâne

Scoicile de cerneală ale trupului nopții par veșminte pe retina visului, contur neștiut dar atât de dorit al celuilalt \"eu\"... - cel primit în momentul când jumătățile mărului s-au rupt

Îți vreau zâmbetul atârnat de poala buzelor mele, îți vreau ochii oglinzi ale sufletului meu, îți vreau brațele copaci de înserare peste umărul stâng al creației devenind propria mea

Visez, la o șoaptă albastră prin care cuvântul să se transforme în sete de lumină sau în ierburi de adevăr Prin care nopțile să redevină amintiri .. dincolo de amintiri...

În ceasuri adormite Peste florile neliniștilor voi risipi adormirile umbletelor mele sfioase în lanul de grâu al iluziilor răvășite Regăsindu-mă apoi În buzunarul stâng al inimii...

Nu mai caut iluzii Îmi strâng în stropi petale de sărut neterminat... dar gestul se frânge peste pașii tăi pierduți în gara absurdă a unui timp fisurat de atâtea despărțiri...

Nu caut reguli Într-o lume în care timpul cade - ghilotină albă peste capetele ultimilor rămași pe baricada cuvântului... Dar... caut seriozitatea fructului ideii mele peste