Mă dor iernile
- din țipătul verii
Când umerii mi-i plec peste gând
Și sânii luminii
Adună sub cupe
Viori de descântec
Și strune de vânt
Mă dor vorbele,
aruncate de-a valma
Pe scaunul
Cu buze de-ntuneric
Te-aș căuta femeie
În patul algoritmic
Cu țipăt de scânteie
Să-mi umplu gura
De coapsa ta fierbinte
Când peste uvertura,
În care nu se minte
Te-oi regăsi
Nu știu de ce mă aplec
Sub necuvintele stinghere
Nu știu de ce,
Mă rup de stare
ca de o haină strâmtă
Căutându-te.
Mă simt si eu stingheră
ca și starea amănunțită
de neființă
peste care
Nu mă căuta printre amurguri
căci voi fi înger deghizat -
- floare de iris
în pupila ultimei nopți
sub care s-aștern frunzele cărunte
din copacul
- ce-mi fusese până acum vertebră
la
Cuvânt adăugat privirii,
în care starea coboară
pe vertebre de neputință,
în care secunda
strigă timpului
Că totul e în van
și nimicul rămâne
același... nimic...
iubirea se încinge
cu
Își caută-n mine
Ruga culcușul
și-n starea de soare
Ce arde peste nisipul
unei îmbrățișări
Te regăsesc
- mereu mai aproape
de vara
ce arde în piept
ferestre de zâmbet
și nepăsări de
