Femeile hoțului

Privește! Acolo, la masa crem de sub pomul cu frunze aspre din plastic aerul vă împletea brațele, mai știi? Cum nu, uite, sunteți acolo și-acum, e vară, reflectorul e galben (crucile și coroanele de regrete eterne de săptămâna trecută de-abia se zăresc în fundal). A, și uite aici, mai la dreapta, da, chiar unde scârțâie scena, e cartonul albastru, seara aceea în care-ați știut că e pentru totdeauna, iată un totdeauna desenat de voi cu vârful pantofilor în praful parcării din spate, la unu noaptea (noaptea este, da, exact, lângă pat, tabla cea neagră cu luna de cretă în colț) și privește-l pe el întins lângă tine, un liliac speriat și orbit de lumina albă din voi… Dom’le, ce faceți, e culmea, draga mea îmi cer scuze știi că acolo era chiar lumina din voi dar cu așa recuzită-nvechită sare cleiul din toate și uite, a murit reflectorul… Și mai știi când… Și-n ce fel… Iar atunci… Așa-mi vorbea mama ta astă seară purtam amândouă perle mari și diamante furate pentru reprezentația goală. Ne admiram una pe alta două femei frumoase și-ntunecate, femeile hoțului, îngeri pe umbra umerilor tăi înguști, atât de înguști încât de-abia ne mai țineam echilibrul, mână în mână, încât de-abia îți mai țineam echilibrul. Ea s-a mirat puțin de tăcerea și ochiul meu de pe urmă, și-a ieșit stângaci oarecum, înainte să cadă cortina, înainte să aplaud rar și ușor. Dar mâine va citi în ziare cronici anunțând că din nou tu-mi gonești prin vene în trenuri de noapte, că toate orașele-n care ești vin grămadă la picioarele patului meu, iar eu locuiesc în fiecare casă din tine.