Dincolo de anotimp

Timpul se împrăștie, mii de secunde hoinăresc pe ecrane și-anunță timid că-i trecut de octombrie, că începe cearta culorilor când ordinea interioară devine pictură și-n păduri se stropesc frunzele cu ger. Se stinge lumina când timpul adoarme înfrigurat mai devreme ca-n vară și-n calendare, însemnat cu roșu, apare Crăciunul și noaptea când promitem să luăm timpul de la început. Un vrej de mac tulburat de cântecul brumei se apleacă înfrânt în umedul clei promis de pământ să devină, la primăvară, o aripă de fluture pictat de nou anotimp. Până atunci timpul se sparge și-n măruntaie, se întinde în nuanțe de gri-ruginiu, verdele devine toamnă, cerul se îmbracă în mercur, norii se îmbrățișează, fulgerele se transformă în cenușă și tunetele în scrum. Timpul se dizolvă în culoare iar mirajul mâinii ce poartă anotimpuri ține strâns pana de scrib, din palma străpunsă tresar culori argintii amestecate cu roșu, cu sângele crucii ca-n suflet și toamna să-nvii.