Gând de ieri

Cerul; o tăcere dată la maxim Zvâcnește a nouă naștere. Pământul se îmbată-n bătaia luminii stinse De luceferi căzuți La răspântii de nopți pierdute. Luna; o coajă de nucă uitată Își caută unghiul cu mănăstire la vedere. Un petic de mal umed sub plânsul mării Adună scoici cu trupul dezgolit de alge. Un gând se-mplântă în ziua de ieri: Ai plecat. Linșându-mi visul ai scuipat prin actul tău Veșnicia Și-ai râs sugrumând ultima amintire Din ani. Rămâne să-mi acordez viața cu moartea, Să-mi treier zilele în nopți, Să-mi fac bezna albastră Și gândul… Și gândul de ducă să-l ascund cât voi putea!